Cea mai frumoasă rochiță din lume

Cea mai frumoasă rochiță din lume. Aveam trei ani si ceva. Mergeam cu tata la Gară, să luăm trenul spre bunica. Mâncam o gogoașă. Săream într-un picior, cucăiam (cucu-cucu!) cântam. Eram fericită și râdeam cu gura până la urechi.

Să fiu SINGURĂ cu tata era un deliciu. Mă lăsa să fac aproape orice, să mă descalț în tren și să să mă cocoț pe canapele, să scot capul pe fereastră, să scuip în afară și să țip.

Plouase. Aveam pe mine o rochiță, nu mai țin minte care, e cam dificil.

„Stai cuminte, c-ai să cazi în balta aia!”, mi-a zis tata.
Nici n-a terminat bine È™i… buf! M-am întins, cât eram de lungă, pe jos, într-o băltoacă plină de noroi. M-am murdărit pe față, aveam glod în gură, gogoaÈ™a s-a dus naibii, rochiÈ›a… era plină de zoaie, genunchii mei iubiÈ›i, însângeraÈ›i.
Am început să urlu.

„Vezi dacă faci numai ce vrei tu? De ce nu asculÈ›i?” – a zis tata.

M-a șters cu ce-a putut, mi-a scos rochița murdară, m-a luat de-o aripă și m-a dus la magazinul „Sora”. Eram doar în chiloți și-n săndăluțe, murdară ca un pui de drac. Fetiță eram eu sau ce?! Toată lumea se uita la noi ca după urs. Eu bâzâiam încet și vinovat, dar eram așa de fericită pentru că tata nu m-a certat.

De la „Sora” mi-a cumpărat rochița din poza asta. Vânzătoarea, mai mămoasă, așa, m-a șters cu o cârpă udă, m-a spălat pe mutră cu apă rece, mi-a făcut freza, (mânca-o-ar tanti, parcă-i un băiețel!) și m-a făcut să zâmbesc. Gata! Imi trecuse.

Rochița era albastră, din supraelastic și mirosea demențial a nou, a păpușă și-a copilărie. Am iubit-o ca pe-o prietenă. Era de la tata.

Dana Fodor Mateescu