Anul ăsta, 2025, a smuls multe din mine, dar mi-a și dat. M-a iubit mult, dar m-a și lovit pentru orgoliul nemăsurat și bucuriile mele, din ce în ce mai puține, dar atât de intense.
Am camere pustii în suflet, otrăvite È™i închise pentru totdeauna, uÈ™i fără clanÈ›e, blocate, salut!- dracu’ mai intră acolo, È™i nici el, pentru că are treabă prin alte părÈ›i…
A fost un an frumos, AL MEU!, grăbit, furios, gelos, adânc, parșiv, un an care mi-a zâmbit la început:
„Să fim prieteni, ai încredere în mine, te iubesc!, dă-mi mâna, hai să urcăm împreună!â€, apoi, prin martie, mi-a tras cu ranga peste lăbuÈ›e. Zdrang!
M-am ridicat de jos și am înghițit durerea colțuroasă, prea mare pentru gâtul meu și prea amară, (parcă eram Chaplin când mânca bocanci), apoi mi-am privit băiatul la pian, apoi la nai, unica mea bucurie, unica mea lumină.
M-am uitat în ochii ăia ciudați și frumoși, de culoarea frunzei în noiembrie, și toate mizeriile îndesate în viața mea de niște nimeni au dispărut rapid.
Am mers mai departe, uneori buimacă, năucă, neînțelegând de ce oamenii atacă fără motiv (bine, nici acum n-am înțeles), şi m-am închis în cutiuța mea din care n-am mai ieșit, decât atunci când mi-am dus copilul la școală sau când mi-am revăzut prietenele.
Și iar am fost fericită, iubită total, iar am râs, iar am umblat desculță pe câmp, m-am urcat și-am coborât din cer, am băut apă de mare, am dansat și-am băut bere Ciucaș cu regele delfinilor.
Și-odată m-am pomenit Revelionul peste mine, al cincizeci și cincilea. WTF? Chiar 55?
Ce babetă! 🙂
Și când am crezut eu că am scăpat de necazuri, haț! m-am pomenit din nou cu ghearele urii-n gât. Și iar am plâns, iar am scris, iar am râs, am alergat, și mi-am primit pedeapsa zâmbind. Râd în hohote!
Am fost È™i pe la cimitir, să văd ce mai zic ai mei. Sunt tot acolo, cuminÈ›i, tăcuÈ›i, frumoÈ™i. N-au plecat, cu toate că mi-aÈ™ fi dorit asta. AÈ™ fi vrut să-i am lângă mine măcar cinci minute de Crăciun, de Revelion…
Dar nu! Sunt tot acolo.
Și-au făcut singuri curat pe mormânt. Nicio buruiană n-a crescut pe pieptul lor, doar iarbă curată È™i niÈ™te resturi de ardei iuÈ›i, puÈ™i de tata acum zece ani, când îi confundase cu seminÈ›ele de petunii…
Ardeii lui tata au răsărit pe mormânt ca niște glume.
Dana Fodor Mateescu
ioansperling
Imi place cum amesteci zambetul cu lacrima! Te pricepi! Nu e totusi prea devreme pentru privirea Retrospektictivã?
condeiblog
Dacă ai curaj să priveÈ™ti înapoi… nu este devreme, Ioan ÃŽÈ›i iei sensul corect. Eu spre exemplu, tot amân. Și cândva, poate va fi prea târziu. Pentru Dana am toată aprecierea deÈ™i văd că își face un obicei din a mă lăsa cu faÈ›a strâmbată de un zâmbet trist.