Uite-o pe femeia aia care ne făcea să râdem!

Uite-o pe femeia aia care ne făcea să râdem! Când era Andrei mic, l-am dat la grădiniță. Pe la cinci ani. N-a rezistat mai mult de patru săptămâni, și alea cu pauze. Am încercat la mai multe instituții, și de stat și particulare, dar nu am reușit să-l las la niciuna.

Fraților, urla, de ziceai că-i în lagăr, desculț, ud și fără mă-sa (Doamne feri de așa ceva!). Îmi rupea, nu numai idioata asta de inimă, care-i o cârpă, recunosc, pișă ochii imediat, ci TOATE organele din mine. Ficatul era cât o valiză cu încuietorile stricate, rinichii se țârcâiau și ei la intervale fixe, „panky” palpita dureros.

Așa că am hotărât, de comun acord cu educatoarea, să mai stau cu el, până se potolește. Mbuuun! I-am spus lui Andrei că m-am angajat la gradiniță, „ca să fac copiii să râdă”. M-a crezut, dar nu de tot.

Și…m-am apucat să mă joc cu ceilalÈ›i, ca o mamă responsabilă ce eram. M-am descălÈ›at, m-am tăvălit pe jos cu ei, i-am gâdilat, mă băgam pe sub mese, îi fugăream în patru labe, făceam ca indienii (copiii, după mine!, repetau toate miÈ™cările!), cântam, behăiam, cotcodăceam, mieunam, lătram… Ce, mai! Eram în lumea mea!

Educatoarea rămăsese siderată. Asemenea cretină nu mai pomenise în viața ei! Parcă văd ce a povestit tuturor, după acea minunată reprezentație. Ahahahaha! Dar ce-mi păsa mie de toate astea, când cel mai iubit dintre pământeni era botos?!

CopilaÈ™ii mă plăceau cu toÈ›ii! Jur că mă placeau, nu vă mint! Se vedea asta în ochiÈ™orii lor. Ziceau: „Mai fă! Mai fă!”- adică să mai fac ca toate alea… È™i să-i alerg. (ne băteam cu moÈ›ulachii de pluÈ™ È™i mă făceam că leÈ™in, hahaha!)

ÃŽn toată povestea asta, faza cea mai enervantă era că Andrei nu se juca! Stătea într-un colÈ› È™i suspina după mine. Atunci am priceput. Era gelos! „Aaaoleeeu!! Nimic nu-l mulÈ›umeÈ™te pe frumosul ăsta! NU seamănă cu mine DELOC! Eu mă bucur È™i de-o ață goală…”

După ce m-am distrat serios cu piticii, cam o jumătate de oră, le-am zis că trebuie să-i mai fac È™i pe alÈ›ii să râdă, È™i am încercat să plec…

Gizăs!! Au început să bâzâie. Nu mă așteptam. Plângeau vreo 15, în frunte cu al meu. Pfff! Am ieșit din clasă, fleașcă de transpirație, și am fugit în parcare, unde mă aștepta soțul meu, cătrănit: „Mai stăteai mult? Ce dracu`ai făcut atâta acolo?! Știi că avem treabă!”

A doua zi, programul artistic s-a repetat. Copiii trăgeau de mine la plecare, plângeau cu sughițuri. „Doamne, cu ce-am greșit?!” Mă simțeam extrem de vinovată și de tâmpită.

A treia sau a patra zi, educatoarea, o doamnă cam la vreo 40 de ani, m-a rugat să nu mai rămân, pentru că nu-i mai putea potoli pe copii după plecarea mea, iar ea nu se prostește în patru labe, pentru că „o doare coloana” (avea o hernie de disc). Hm! Eu aveam două, dar nici nu le mai simțeam, așa de rău mă chinuiau.

În fine. N-am mai rămas. Iar pe Andrei l-am mai dus vreo trei zile, apoi l-am ținut acasă.

După un an și ceva, nu mai știu exact, m-am revăzut cu doi dintre copii, (frați gemeni), din fosta clasă. Erau cu bunica lor, la Mall, la Băneasa. I-am recunoscut. Când au trecut pe lângă mine, mi-au zâmbit și au zis: „Mamaie, mamaie, uite-o pe femeia aia care ne făcea să râdem la grădi!”

Și, în ziua aia am fost fericită.

Dana Fodor Mateescu

2 noiembrie 2019