Corola mea de minuni

ÃŽn activitatea mea de antreprenor,  de zână tomnatică a notelor de transport, a facturilor È™i a combinaÈ›iilor de colete pentru Fan Courier È™i clienÈ›ii magazinului online Artizanescu, am adeseori È™i întâlniri neaÈ™teptate cu oameni luminoÈ™i, coborâți din alte lumi, È™i din alte vremuri apuse.  Nici nu vă puteÈ›i închipui ce bucurii stelare am când intru în anumite case (vechi, normal!) unde pot cunoaÈ™te persoane care erau tinere când a abdicat Regele Mihai. Mor de plăcere să vorbesc cu ele, să le intru în sufragerii (sau în suflet?), să le cotrobăi ca un copil curios printre amintiri. E o beÈ›ie ca un curent electric, la care n-aÈ™ vrea să renunÈ›. AÈ›i pus vreodată limba pe o baterie de 9 volÈ›i? Ei, cam aÈ™a e…

Știu, unii dintre voi o să ziceți că nu s-a inventat încă spitalul la care tre` să mă cazez eu, dar să știți că nu-mi pasă.

Să vă povestesc: ieri am fost să ducem un colet unui client care locuiește pe lângă strada Aviator Mircea Zorileanu, client care avea nevoie urgentă de obiecte. Locuința era într-un bloc vechi, de două sau trei etaje. Chiar dacă ne grăbeam teribil, n-am scăpat șansa de a duce pachetul. Ajungem. La poartă, o mâță gri: miau-miau-miorlau. O fetiță. M-am jucat nițel cu ea, că nu m-am putut abține.

Sunăm la interfon. O voce subÈ›ire ne indică să urcăm. Am deschis uÈ™a grea È™i atunci am văzut-o. Ne aÈ™tepta, zâmbind, la primul etaj. Să fi avut peste  80 de ani, poate È™i mai mult. Dar n-o pot numi bătrână. Nu pot È™i gata!

Dragilor! Avea o lumină în priviri, o bucurie È™i-o nobleÈ›e, pe care rar le întâlneÈ™ti pe la Romană, CrângaÈ™i sau pe Calea Victoriei. Nimic banal! Nimic comun! Nimic mediocru. ÃŽmi imaginez cum arăta la 20 de ani. La 35. La 50… O recompun mental. Iese ceva nemaipomenit.

Ne-a vorbit în cea mai catifelată și corectă limbă română și ne-a invitat înăuntru. Apartamentul seamăna cu ea. Vechi, dar nu bătrân, curat, aerisit, colorat discret, bine organizat, cu mobilă florentină, sculptată manual, cel mai sigur la începutul secolului XX, ghirlande și gheare de leu, toate din lemn bine mirositor. Pe jos, covoare persane, adevărate. Picturi pe pereți, grafică și acuarelă. Nume celebre. Statuete din bronz.

Respir încet, de teamă să nu tulbur peisajul și să nu pierd ceva din vedere. Eu însămi sunt tulburată și, așa cum fac cu toate personajele mele, mimă Clara, Maria, profesorul străzii sau fetițele din cimitir, mă umplu cu ele ca o cană din lut în care torni vin bun. Până la buză!

Am privit-o intens, fascinată. Femeia era, de sus până jos È™i retur, un zâmbet sincer, neprelucrat. ÃŽntreaga ei făptura magnetiza. Ochii mari È™i ireal de albaÈ™tri, gura, – cu riduri, da, – dar care încă își păstrase forma È™i supleÈ›ea de altădată, ovalul feÈ›ei, nasul fin, urechile mici ca niÈ™te jucării. Tot ansamblul era bine desenat È™i minunat.

Era îmbrăcată elegant, de parcă ar fi plecat în oraÈ™. Mâinile delicate – niÈ™te balerine, părul alb imaculat, prins la spate. DistincÈ›ie. Rafinament. Farmec. Genul care niciodată nu discută despre durerile ei, despre locul de veci, medicamente („Oare mi-am luat azi Tanakanul?”).

Ea mi-a văzut uimirea È™i, cu siguranță, a simÈ›it ce se întâmplă în mine. Am înduioÈ™at-o.  Mi-a vorbit aÈ™a de frumos, încât puÈ›in mai era È™i o îmbrățiÈ™am. 

Aș fi putut s-o descos în fel și chip. Să mă leg de orice obiecțel din casă, s-o întreb curioasă ca o puștoaică de 14 ani: „asta ce-i, dar cine e în poza asta? Dar cum arătați când erați mică? Unde v-ați născut? Ați fost profesoară cumva?!” Aș fi putut să-i spun: „doamnă, eu scotocesc prin vieți și prin poduri vechi, nu vreți să-mi povestiți cum ați reușit să vă păstrați așa de frumoasă?” Câte n-aș fi putut s-o întreb!?

Și… de-odată m-am oprit! Ca atunci când îți doreÈ™ti mult un fluture colorat, întinzi mâna spre el, dar nu-l atingi pentru că-i furi pulberea aurie de pe aripi. N-am vrut să rup taina. 

Nu m-ar fi refuzat, sunt absolut convinsă. Știu, numai proștii sunt siguri, dar în cazul ăsta, regula nu mai e valabilă.

Așa că am tăcut, am mai privit-o o dată cu sete și cu toți ochii mei posibili, apoi mi-am luat la revedere și am plecat. Ea, femeia cu priviri zâmbitoare, ne-a urmărit din cadrul ușii și, grațioasă, ne-a trimis bezele cu mâna. Mi-am reamintit brusc de Blaga, de corola lui de minuni și am fost, din nou, fericită.

Dana Fodor Mateescu – 19 noiembrie 2019