Canale cu adresă de e-mail

Unii îi numesc boschetari, alţii aurolaci ori canalişti. Ei nu se supără. S-au obişnuit, şi acum nimic nu-i mai doare. N-au buletine, n-au certificate de naştere. Sunt nimeni. Trăiesc din spălatul parbrizelor, căratul navetelor ori sapă gropi pe şantiere.

Vara se învelesc cu cerul, iarna coboară în pământ, la canale, unde se cuibăresc ca în niște pântece imense de mame.

S-au adunat aici în urmă cu șapte-opt ani, au format o gaşcă şi, de atunci, au rămas împreună. S-au gospodărit ca o familie, aşa cum au ştiut ei mai bine.

Într-o zi, au pus mână de la mână şi au cumpărat o butelie din Giuleşti. Au un mic aragaz. La el încropesc o zeamă cu gust de văcuţă, pe care o numesc ciorbă.

Toţi fumează şi se droghează cu aurolac. Au buzele argintii, zâmbesc tot timpul, dar ochii lor sunt răvăşiţi de o tristeţe sfâşâietoare.

Facem cunoştinţă: Bobo, Maricica, Elena, Blondu’, Adi-Vrăjeală, Vali. Staroste peste ei e Florin care are 35 de ani. El îi ţine în frâu, el le ia din bani, că altfel…

Ca să nu venim cu mâna goală şi să le câştigăm încrederea, le-am adus o cutie mare plină cu haine de-ale noastre, pe care nu le mai purtăm. Şi câţiva pantofi de-ai mei, numărul 36, tocmai buni pentru băieţii mici de aici.

S-au bucurat. În trei minute erau gata să se ia la ciomăgeală trăgând în toate părţile de ţoale şi de „başcheţi”.

Alo, domnu’, nu aveti o unghiera?

Unii sunt orfani de ambii părinÅ£i, alÅ£ii doar de mamă. ToÅ£i au fugit de mici de acasă sau de la cămine. Copilăria? Ce e aia? Când le-a fost rău, de la prea mult aurolac inhalat, de ÅŸi-au vărsat ÅŸi plămânii, de scârbă, nimeni nu le-a pus o mână pe frunte. Poate doar maidanezii să-i fi lins, când îi simÅ£eau bolnavi…

Uneori îi apucă o tristeÅ£e de moarte… Sunt livizi ÅŸi inexpresivi ca insectele. Alteori, râd în hohote, ca nebunii, căzuÅ£i până la brâu în amăgeala pungii cu drog. Totul în jur devine alb, insuportabil de alb, insuportabil de privit. Totul doare, ca atunci când un ac îţi străpunge ochiul încet, încet, până la creier.

Maricica are 25 de ani. A fugit de acasă, după ce mama ei a murit de cancer. A fost şocată şi disperată. E rasă complet pe cap, dar asta nu-o urâţeşte. Face gropiţe în obraji când zâmbeşte. Trage mereu dintr-o „pungă cu vise” şi are un limbaj mai spălat decât al altora.

„Ha, ha! Eu visez tot timpu’, de la aurolac”, râde fata. „Nu mai ÅŸtiu de mine…”

Dansează şi vântură punga argintie și goală deasupra capului.

În timp ce vorbim, apare şi Adi-Vrăjeală cu o sticlă de şampon într-o mână şi cu un spălător de parbrize în cealaltă:

„Nenea, tanti, când mai veniţi, să ne aduceţi şi nouă nişte unghiere, vă rog frumos, că ne-a crescut copitele ca la cai!”

Din vorbă-n vorbă, aflăm că mâine e ziua lui Bobo. Împlineşte 17 ani, dar mai mult de 13 nu-i dai. Cu toate astea, gândirea lui e ca a unui bătrân care a văzut multe. Trage adânc din pungă şi zice:

„Viaţa prin canale e dură. Dacă nu ştii cum să te păzeşti, nu rezişti. Ăl mai puternic te face sluga lui şi eşti mâncat. Dar peste tot e greu să trăieşti. Citeam azi, în canal, ziaru’. Cică ăia de la CFR au făcut grevă. Să facă, săracii, dacă n-au ce mânca! Io, Bobo, boschetar din canale, sunt de acord cu ei.”

Gaşca  i-a pregătit o surpriză

„Când e ziua cuiva, punem bani şi cumpărăm ceva pentru el: ţigări, o bere, ciorapi, o prăjitură”, zice Florin, starostele. „Uite, peste o săptămână e şi ziua lu’ Blondu’. Ia ziceţi, mă, ce să-i luăm lu’ ăsta micu’?”

„Țigări Marlboro!”strigă Maricia.

„O savarină.”, zice Adi băloșind de poftă

„O gagică.”, sare și Vali

Râdem cu toții.

Când plouă, vara, copiii se înghesuie sub câteva plafoane, din ciment, lăsate de muncitorii care au reparat, mai demult, liniile de tramvai. Se încălzesc de la propriile respiraţii, pe care şi le inhalează unul altuia, odată cu aurolacul din pungi. Maricica trage pe nas răsuflarea lui Bobo, Florin pe-a Dorinei, Adrian pe-a lui Gică. Şi invers. Uneori, noaptea, când e linişte deplină, îşi aud inimile cum vorbesc între ele, ca nişte prietene bune la o  dușcă de amăgiri.

„Dormitoarele” arată ca nişte cavouri. Puştanii au făcut rost de saltele şi le-au vârât între pământ şi plăci. Ca să intri, trebuie să te laşi pe coate. Distanţa între placă şi saltea este foarte mică. Te sufoci, dar în cele din urmă, te obişnuieşti pentru că n-ai încotro. Afară-i frig.

De sub ţoalele umede şi împuţite sună un telefon celular. Florin îl caută, îl găseşte şi răspunde. E un SonyErikson micuţ. Aşa ţine el legătura cu cei care muncesc prin oraş. Bărbatul vrea cu orice preţ să ne arate că el conduce turma, că el e şeful. Nici nu ne-a trecut prin cap să-l contrazicem, e drept.

„Alo! Băă! Aţi terminat treaba în intersecţie?”, zbiară în telefon. „Mă, să nu care cumva să aflu că aţi făcut măgării! Hai că va aştept acasă! Pa!”

Mulţi dintre ei nu ştiu să scrie şi să citească. Dar Maricica a terminat opt clase şi „le are cu Internetul”. Îi plac computerele. Peste firul Dâmboviţei e un Internet-cafe unde o găseşti mai mereu. Şi ea şi Bobo au adresă de e-mail, pe yahoo. Se descurcă binişor, ştiu să navigheze pe net, ştiu să se joace, să scrie. O pungă bună de aurolac în mâna stângă, mouse-ul în dreapta şi nu le mai trebuie nimic în ziua aia.

La despărţire, după ce inhalează încă o gură de vise argintii, Maricica ne roagă, ca pe nişte vechi amici, cu care nu s-a mai văzut de un car de ani:

„Auziţi? Trimiteţi-mi şi mie un mail cu ce ați scris şi, dacă nu cer prea mult, ataşaţi şi câteva poze, ca să le avem şi noi, da?”

Dana Fodor Mateescu- fragment din „Fetițele din cimitirul Roșu”

P.S.: La câteva luni după ce acest text a apărut în ziarul Adevărul, m-a sunat Maricica. Era fericită, pentru că un patron de restaurant citise reportajul nostru È™i a căutat-o. I-a dat de lucru. Spăla vasele la restaurant. Fata era veselă È™i… începuse să vadă viaÈ›a cu alÈ›i ochi . Era greu, dar nu s-a mai întors în canale. Și nici aurolac n-a mai „tras” pe nas.  

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!