Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

Oamenii si faptele lor

Flower-Power pe Valea Cerbului

Flower-Power pe Valea Cerbului. De cum îi pârlește nițel căldura, unii bucureşteni, şi nu numai, fug la iarbă verde și la „chillout” în inima naturii. Îşi iau după ei tot calabalâcul utilitar: mâncare, oale, străchini, una bucată briceag, căţel, motan, nevastă, copil, nepoți de frate, şi autoturism, e drept cam vechi, dar încă bun, şi o pornesc cătinel către Valea Prahovei, întru campare.

Tiii, dar ce distracție! Relaxare totală! „Cicalaca cicacea, ea este gagica mea, cicalaca cicacea…ha! ha! ha!” Urlă o manea jucăușă într-o janghină de casetofon din stânga. Dintr-un Logan tunat îi răspunde alta, dar de despărțire, cu lacrimi, dușmani, și inimi distruse.

Am ajuns pe Valea Cerbului. E un loc deja consacrat şi râvnit de mulţi. Începe de la fosta porcărie din Bușteni și se termină la Gura Diham. O oază de natură protejată de lege, unde se înfiinţează, începând chiar din luna aprilie, un adevărat orăşel, cu buticuri pe roţi, aprozare, WC-uri ecologice şi căsuţe din carton, folie de plastic sau rulote second-hand. Dintre toţi aceşti iubitori de munte şi verdeaţă, jumătate sunt pensionari care s-au „debranşat” de la întreţinere pe vară, ca să trăiască nestingheriţi în sânul generos al pădurii, adevărați hipioți cu spirit liber și curat. Indiferent de prognoza meteo, chiar dacă plouă şi e vijelie ei rămân neclintiţi, preferând să dârdâie de frig, decât să suporte mizeria şi noxele citadine. Cazarea costă 10 lei de rulotă sau cort, pe zi.

Orăşelul e pitoresc, colorat ca fustele unei pirande tinere care vinde flori. Dimineaţa e o minune. Să-i tot priveşti! Miroase a brad şi a cafea fierbinte, bărbaţii, unii cu burţi impresionante, de te miri cum le pot căra şi unde le mai e centrul de greutate, pleacă în şlapi, şort cu o toporişcă în mână, la tăiat de surcele. Nevestele, somnoroase şi umflate sub ochi („Au, ce trage pă supt cort”), zdrăngăne din tingiri şi pahare, pregătesc micul dejun şi strigă la copiii obraznici și prost crescuți, evident.

Fiecare face câte ceva. Un bătrânel harnic şi prevăzător mătură crenguțele uscate de pe lângă cortul lui. Soţia, frumoasă pe vremuri, s-a dezbrăcat în costum de baie, şi-a împletit părul în două codiţe, ca fetiţele, şi dă drumul la radio. E ora exactă: 10.00. Cafeaua îi aşteaptă aburindă, iar Dacia 1300, cu care au venit tooocmai din Vâlcea, modernă acum 30 de ani, luceşte senilă în soarele dimineţii. Sunt aşa de fericiţi!

Când ne zărește aparatul de fotografiat, un burtos în slipi şi cu o găleată în mână începe să vocifereze: „Ce faceți, bă, poze acilea? E curtea lu’ tac-tu? Că acu-ţi dau cu găleata asta-n cap!” E nervos şi seamănă leit cu Mihai Tatulici. Fugim! Nu ne prinde. Își pierde unul dintre papuci și îl ia pe ăla la înjurături. Își transferă furia, ca un bărbat adevărat. Sărman papuc!

Lângă el, la doi metri, un bărbat negricios, supraponderal şi trist, îşi taie delicat unghiile de la picioare, încărnate, dureroase şi tari ca piatra. Igiena înainte de toate! A realizat o minunată grămăjoară. Consoarta lui aruncă nişte vinete pe o tablă, la copt, iar din cortul lor, ca o cazemată, se aude şi o manea schizofrenică, dar veselă, în care inegalabilul Guţă își atenţioneză duşmanii: „Astăzi am nervii nervoşi, stați cuminți și serioși/ Eu gândesc în 10 locuri și vă dau electroșocuri…”.

Cineva bate din palme. Mai încolo, dintr-o rulotă cu geamurile deschise, se aude slujba de dimineaţă. Radioul e dat tare. Popa cântă frumos, pe nas, cu glas de bas-bariton, „…în numele Tatălui, al Fiului şi al Sântului Duh, Aaaa-miiin!” Toată lumea din jur e mulțumită, păsărelele cântă, albinuţele zboară şi peste toţi cade o lumină aurie, nepământeană. Asta da, zi de vacanţă!

Mai toate corturile din Valea Cerbului au „sperietori de urşi”. Proprietarii lor au realizat un sistem „made in Romania”, adică un gărduleţ din sârmă pe care au agăţat zeci de cutii de bere goale. Arată ciudat, dar funcţionează. „Dom’le, când vine ursu’ noaptea, cutiile dă bere zdrăngăne şi el să sperie. Toți cei prezenți acilea suntem ca o familie, ne ajutăm: mă, te doare capu’? Ia colea un antinevralgic. Vrei să bei? Hai să dăm pe gât o ţuică şi să povestim cum era pă vremea lu’ Ceașcă. Lângă mine stă un fost colonel, pensionar acum. A campat pe Valea Cerbului din aprilie. E sănătos ca un taur! Seara ne batem cu urzici peste ţurloaie, pă spinări, face bine la reumatism…”, povestește domnu` Anghel, un pătimaş al campării, încă din studenţie.

Turiştii se pot aproviziona la orice oră de la un magazin ambulant, care are de toate pentru toţi, de la ţigări, bere, sucuri şi ciocolată, până la seminţe de floarea soarelui.

Stă omul cumsecade la soare, cu picioarele în apă, bea bere, sparge între dinţi seminţe şi nu se gândeşte la nimic. Cine vrea fructe sau legume nu trebuie să ia drumul în piept până la Buşteni. Există şi un aprozar cu ardei, pepeni, ceapă, roşii, castraveţi. Tot aici se vând cu succes: ţuica bătrână de prună, rachiu şi vin. Pe Valea Cerbului, un loc natural, ocrotit de lege, oamenii învaţă din nou să trăiască şi să iubească, socializează, zâmbesc, ascultă manele sau slujba de vineri, îşi împrumută cutia de chibrituri, uleiul, lanternele, păturile, unghierele, şi îşi oferă antinevralgice, la nevoie. Se nasc noi prietenii, unele pe veci. Nea Nicu se încuscreşte cu nea Gore şi doamna Lili îşi regăseşte fosta iubire din tinereţe. Viaţă!

Dana Fodor Mateescu -text scris în 2005. Fragment din cartea Fetițele din cimitirul Roșu

Leave a Reply