Lenea la români

„Lenea e cucoană mare/ care n-are de mâncare” – spune o veche zicală românească. De multe ori, în drumurile noastre, atunci când ne revoltă diverse neajunsuri, ne gândim să dăm vina pe această stare de agregare a spiritului omenesc: trândăvia. Și în mare măsură ea e principalul dușman al unui trai normal, înfloritor și liniștit.

Harnici versus puturoși

Ne mirăm de ce unele gospodării, ale căror stăpâni câștigă la fel ca și alții, arată extraordinar de bine în tot timpul anului: sunt curate, frumoase, au de toate: păsări, vaci cu lapte, porci, cai, grădină de legume, pomi fructiferi, viță-de-vie cu rod, flori.

De ce altele sunt năpădite de buruieni, animalele slabe și neîngrijite sau lipsesc cu desăvârșire?
Am cunoscut, mai demult, o familie de oameni harnici. Bărbatul se ocupa cu zidăria și tot ce câștiga intra în curtea lui. Casa lor era mereu ca un pahar, de curată, grădina îngrijită, hambarul plin de roade, toamna. Oriunde te uitai descopereai câte ceva rânduit de mâna stăpânului: un scăunel, o măsuță, un jgheab, o fântână sau un suport pentru flori. Până și în curticica găinilor puteai să stai, frumos, la umbră, atâta era de îmbietor și de aranjat totul.

La o stradă distanță, trăia o altă familie, care avea un loc de casă cam tot atât de mare ca și al prietenilor mei, cu o grădină la fel de întinsă. Diferența dintre cele două gospodării era însă de la cer la pământ. A doua arăta jalnic. Părăginită, cu acoperișul ciuruit, copacii uscați, găinile schiloade și înfometate, grădina plină de buruieni și bolovani. Doar un amărât de nuc abia se mai ținea să nu moară. Stăpânii casei erau așa de puturoși, că nici măcar nucile nu erau în stare să le strângă, lăsându-le să putrezească an de an pe pământ. Bărbatul avea aceeași meserie ca și amicul meu cel harnic. Dar dormea mai tot timpul și, când se trezea, bea până cădea jos. Din mâinile lui nu ieșea niciodată nimic. Muierea lui era la fel. Sacul și peticul! S-o pici cu ceară nu cosea ceva și nici nu văruia odăile, negre și coșcovite. Hainele lor erau jegoase, rupte, atârnau fâșii. Când nu mai erau bune de purtat, pe nici una dintre fețe, le azvârleau pe câmp. Cum câștigau ceva bani, îi și tocau pe mâncare luată de la magazin și pe băutură. După ce rămâneau fără bani, începeau să cârâie pe la primărie, să ceară ajutoare sociale, motivând că sunt bolnavi, bătrâni și săraci.

Mai bine mort decât la muncă!

Dar lenea asta teribilă, chiar spectaculoasă aș îndrăzni să adaug, nu curge de ieri de azi prin venele românilor! În revista Ilustrată Enciclopedică „Gazeta Săteanului”, ediția din 20 septembrie 1899, apărea sub titlul „Câte-va observații” o analiză lucidă a felului de a munci în România, în funcție de zona geografică, de educația și caracterul fiecăruia. Ardelenii erau considerați unii dintre cei mai harnici și mai curați români, spre deosebire de cei care trăiau în Țara Românească.

„Ardelenii muncesc È™i când se hodinesc”, e o zicere din străbuni, dar mai bine să lăsăm revista să grăiască: „Transilvănenii, dacă n-au iarna de lucru, vin în È›ară cu mic cu mare ori trimet măcar un membru din familie să slujească È™i să le vie în ajutor cu bani. Èšeranul nostru (din Èšara Românească, n.r.) nu se dă venit la oraÈ™ în ruptul capului, mai cu seamă la slujbă. Mai curând moare de foame decât să intre la stăpân…(…) Cu toată părerea de rău, dar trebue să spunem că È›eranii din Ardeal sînt mai înaintaÈ›i în evoluÈ›ie, cel puÈ›in cu cincizeci de ani. Pentru a-i ajunge trebue mijloace artificiale, trebue lecÈ›ii pentru adulÈ›i, în cari să-i povățuească cum să-È™i întrebuinÈ›eze munca mai cu spor. Să li se facă un fel de program, de călindar de muncă, È™i care în Ardeal s-a făcut prin firea lucrului, dovadă călindarul lui Mangica, în care la fiecare lună se spun muncile È™i lucrările mai principale ce le are omul de făcut. ÃŽnvățătoarele să arate fetelor È™i nevestelor că sînt de rîsul surorilor lor din Ardeal, cari zic că la ele Èšigăncile sînt mai curate decât gospodinele de aci.”

Gunoiul putrezește în curte, femeile nu știu să spele rufele și nici să gătească

Și iată ce povesteÈ™te o transilvăneancă despre cei pe care i-a cunoscut în Èšara Românească, unde s-a dus să muncească pe timpul verii: „Să mă ertaÈ›i, dar la noi È™i Èšiganii au case mai bune, trăesc mai în curățenie decât oamenii de-aci. (…) Am mers la o femee – È™i doar avea patru boi. – La noi ăla se chiamă că-i gazdă de seamă, în casa lui È›i-i drag să intri. Dar aci-n casă avea un pat aÈ™ternut cu rogojină È™i câteva perini cu lână ori pae, încolo nici scaun, nici masă, nemic. Vatra plină de cenușă, casa nemăturată, câteva oale È™i străchini murdare în horn, curtea plină cu gunoiu. Nevasta dormea în pat. (…) Nu sciu, sînt aci muerile leneÈ™e ori proaste? ÃŽn zile de lucru, Vezi Doamne, merg la câmp, sărbătoarea dorm ori merg la crâșmă! La noi aÈ™a muere ar fi de râsul satului! Apoi lângă casa lor nu vezi strat de legumă. De are bani cumpără, de nu, rabdă. (…) Aci nu sciu ce neam de oameni or fi: gunoiul putrezeÈ™te în curte È™i câmpul stă negunoiat, curÈ›ile sînt desgrădite, acareturi pentru vite se văd rar…Femeile nu sciu să facă leÈ™ie È™i să spele rufele ca lumea, încălzesc apa în căldarea de mămăligă È™i spală fără săpun. N-au barim cazan de rufe la viaÈ›a lor! Nici găti nu sciu nevestele pe la satele pe unde am fost eu. Când am spus la ai noÈ™tri că aci în È›ară oamenii mâncă urzici È™i È™tevie fiartă, iar flăcăii È™i copiii mâncă susaiu cu braÈ›ele È™i floare de salcâm, diceau că-i mint, nu voeau să creadă.”

„Nu voim a ne ocărî neamul, ci a-i îndrepta cusururile”

Și concluzia ziaristului de acum 121 ani? Una pașnică, de bun simț, valabilă și acum: „Prin cele spuse în acest articol în Gazeta Săteanului nu voim a ne ocărî neamul, ci a-i îndrepta cusururile. Credința noastră e că Românii, în adevăr, sînt o nație cu mari calități; dar ca un pământ virgin, capabil să dea cele mai frumoase roade, trebuie cultivat.”

Dana Fodor Mateescu

Sursa:„Gazeta Săteanului”, ediția din 20 septembrie 1899.