Bricheta tatei

Am fost pe la cimitir, să văd ce mai zic ai mei. Sunt tot acolo, cuminți, tăcuți, frumoși. N-au plecat. Și-au făcut singuri curat pe mormânt. Nicio buruiană n-a crescut pe pieptul lor, e doar pământ reavăn, mirositor.
Am vrut să le aprind o candeluță cu o brichetă adusă de acasă. Èši-ai găsit! Nem foc!  🙂 Apăs, insist, Nimic. Și era bună!

În jur, pustiu. Și nicio candelă aprinsă prin apropiere. Poate pe la intrare? Dar dacă plec cu lumânarea prin țintirim nu ține flacăra. Cui să cer un foc?

Atunci îmi vine o idee, care, nici nu cred că a fost a mea… Caut într-un loc anume făcut sub crucea bunicii care mă priveÈ™te mândră din poză. O È™i aud: „Ni, acolo, coÈ›ofană, e o brichetă lăsată de Picuță al meu, aprinde cu aia!”
Bag mâna, o scot, e ruginită și plină de praf. A plouat și nins, au trecut ani repezi peste ea.
Èšac, È›ac, apăs! Nu-mi vine să cred! Apare o flăcăruie È™ugubeață ca râsul lui tata. Cum e posibil să funcÈ›ioneze după atâta timp de stat în umezeală?  Habar n-am!

Aprind cu ea și zâmbesc. Parcă-l aud pe tata cum se laudă:
„Lucrurile mele sunt cele mai bune! Am bricheta asta din 2003 È™i încă funcÈ›ionează… Am păstrat o È™urubelniță din `56, de când eram ucenic. Apropo, o mai ai sau ai vândut-o È™i p-aia?”

La sfârșit, scot un marker negru și desenez o inimă pe crucea lor.
Inima mea.  🙂
Dana Fodor Mateescu