Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

Oamenii si faptele lor

Supărarea care trece

Supărarea care trece.

Supărarea care trece. Am citit undeva (nu mă-ntrebați unde, memoria mea e cu barca pe Dunăre în clipa asta, și și-a pierdut ambele vâsle) că în momentul în care suntem stresați, supărați, nervoși, înspumați, celulele noastre o iau razna. Alea bune se duc, crapă, iar nebunele, bolnavele se înmulțesc, le cresc coarne, se colorează-n verde, au opt guri și trei capete, gata, pa, aleluia!

Imunitatea scade. Suntem dezgoliți. Fără apărare. Și atunci?

Mă întorc cu gândul spre mine. Eu ce fac? Cum mă ajut pe mine însămi? Nu fac absolut nimic, de parcă aș fi propriul dușman.

Am fumat paișpe vapoare de țigări, m-am culcat târziu, m-am trezit devreme. Nu-mi las timp pentru mine. Mănânc haotic, fug cu bicicleta prin păduri, fug de mine, fug pe stradă, fug pe scări, mă enervez din lucruri mărunte, mă supăr din cauza oricărui cretin aruncat de viață în calea mea, muncesc mult și rabd.

Uneori, gândurile mele se revoltă. Se ceartă ca turbatele. Vor afară. Unele sunt incompatibile cu altele. ÃŽÈ™i scot ochii, își rup È›oalele de pe ele. ÃŽÈ™i cară È™uturi È™i pumni în boturile lor de gânduri… Apoi se împacă. Se pupă. Se iau singure-n braÈ›e. Numai eu È™tiu cât e de greu să le aduc la un numitor comun.

Când mă simt aiurea, mă duc la Mihaela mea, cățelușa, și-o iubesc. Îi iau capul în brațe, ea scâncește, semn că mă înțelege, mă pupă și mă îmbărbătează cumva. „Muchinuțo, tu ești un om vesel! Dă-le naibii de supărări!”

Și-mi trece. Dar nu de tot.

Apoi îmi amintesc că, din fericire, în viața asta am cunoscut și oameni frumoși, de la care am avut ce învăța. Dar oare am făcut-o? Of!

Scriam la Mircea Dinescu, la Plai cu boi, în numărul 3 din 2002, sub pseudonimul Daniela Moscopol. Atunci am întâlnit un om extraordinar. Avea 106 ani, se numea Emil Wagner, și a fost primul inginer ceramist din România. Bunica lui era rudă cu Richard Wagner, compozitorul. Am făcut un interviu cu el și m-am minunat tot timpul.

wagner

Emil Wagner

Tipul era fabulos! Vesel ca o duminică însorită de aprilie. Vorbea coerent, era un bun povestitor, clar în exprimare. Minte, brici. Nici un strop de senilitate. Lucid și calm.

106 ani! Și n-a avut o viață roz: a fost în război, apoi rușii l-au aruncat în lagăr, în Siberia, de unde a fugit și s-a întors PE JOS acasă. Vreo 2000 de kilometri. Cu toate astea, gândurile lui erau limpezi.

L-am păstrat pe Emil Wagner în suflet, alături de alții. Zicea că nu se enervează niciodată și că a învățat să se detașeze de tot ce e negativ, tot ce-i face rău. „Și dacă-mi arde casa, eu nu mă supăr. Am trăit eu grozăvii mai mari.”

După ce a apărut în „Plai cu boi” (ah, ce s-a distrat când s-a văzut în revistă, alături de niște cuconițe în pielea goală!), m-am mai întâlnit de câteva ori cu Emil Wagner pe la Piața Victoriei. Era cu bicicleta, o vechitură din anii 30, dar încă bună. De ghidon avea atârnată o pungă albă cu o pâine, iar veselia care îi desena un zâmbet frumos pe obraz, era încă la el. Nu-l părăsise.

Cum putea? Cum reușea?

Acum, de fiecare dată când spumeg de nervi, îmi amintesc de vorbele lui și-mi trece totul. Greu, dar îmi trece. De rușine îmi trece!

Dana Fodor Mateescu

Foto Emil Wagner: Răzvan Voiculescu

Leave a Reply