15 secunde

15 secunde. Doar atât mai aveam până să ajung la el. N-am înțeles CUM s-a întâmplat.

1, 2, 3, 4, 5, 6… eram în curte, cu merele pe care i le cumpărasem, „pentru diabetici” și oala cu măcinici, încă fierbinți.

7, 8, 9, 10, 11… Am auzit o bubuitură puternică. 12, 13…

Am băgat repede cheia în broască, nu mai nimeream, mâinile îmi tremurau. Am deschis ușa care scârțâie înfiorător. 14, 15…

Revăd scena teribilă: tata căzut în bucătărie, scaunul răsturnat peste el, pulpele de pui de pe masă, dezghețate, aragazul aprins, mirosul persistent de gaz.

Cu ochii mari, cu gura căutând după aer, vrând să mai spună ceva, măcar o literă, un sunet, un geamăt, tata era speriat că moare SINGUR, fără lumânare. Și apoi nimic, nimic. Pupile dilatate, fixe ca niște mărgele negre în care mă vedeam pe mine strigând disperat la el: „Nu te prosti, ridicăt-te, domne! Hai, sus!”

Apoi a apărut Dana:

„Aoleu! Ce faci? Resucitează-l! Are puls? Vezi la gât! Dă-te la o parte!”

O vedeam cum se agită, cum trage de el, îl pipăie, strigă.

A luat o cârpă din bucătărie, i-a pus-o pe gură, l-a ținut de nas și a început să sufle viața ei în viața lui pustie, uscată, pierdută pentru totdeauna. O cunosc pe Dana din anii 90, dar n-am crezut că poate fi în stare de așa ceva!

Sufla, sufla, sufla! Apoi, îl apăsa pe piept. I-a tras un pumn cât a putut de tare în inimă. Femeia s-a înroșit la față, i s-au umflat venele, o dată, încă o dată, și încă o dată. Țipa:

„Hai, bunicule, ce naiba! Ți-am adus măcinicii, fir-ar să fie!” Îi făcea manevra de resuscitare, așa cum am văzut în filme sau pe la știri. Vai, cum mai îi trosnesc coastele și cum îi horcăie plămânii lui tata!

Eu știam că plecase din el, dar nevastă-mea, ca de obicei, căpoasă, insista.

O opresc: „Du-te și sună la 112!”

„Păi?… zice respirând anevoie. Cine-l resucitează pe tac-tu?”

„Eu!, Du-te, hai!”

A fugit! Am auzit-o cum tropăie ca un copil. Cum sună la salvare. Cum se bâlbâie, exact ca o fetiță de 5 ani… ÃŽi tremură vocea. Uită adresa, dar È™i-o aminteÈ™te.

Nu-l resuscitez pe tata. Știu că n-ar vrea asta. Îl cunosc. Îl mângâi pe frunte și aștept.

În patru minute SMURD-ul e la noi. Încep protocolul de resucitare. Dar nu se mai poate face nimic pentru Alexandru Mateescu, de 84 de ani, din strada Elie Carafoli nr. 12, sectorul 1, București.

Exitus: 20.45! 9 martie 2012.

L-am ridicat de jos, împreună cu medicul È™i asistentul de la SMURD È™i l-am pus pe pat. Era cald. Afară se întunecase…

Adio, tată!

Autor: Răzvan Mateescu

9 martie 2012