Monţili vrea să moară

Monţili are 91 de ani şi vrea să moară. Am întâlnit-o acum câteva zile, pe Meţianu. Urma să mă văd, la Arad, cu o prietenă veche şi dragă, dar până atunci mai aveam de bănănăit prin târg vreo jumătate de ceas. Pe Meţianu era frumos, linişte şi umbră. Aproape ca-n copilărie, dacă n-ar fi fost termopanele hidoase ale vitrinelor de tot felul.

M-am aşezat pe bancă şi a apărut ea. Zâmbitoare. Cu o traistă. Cu părul cărunt, creţ şi cam vâlvoi. Când să-mi aprind o ţigară, a scos doi lei din poşeta ponosită şi m-a întrebat, timid, dacă n-aş fi dispusă să-i vând şi ei una. Am refuzat banii şi i-am întins pachetul, din care s-a servit.

– Câţi ani crezi că am, câţi?

– Vreo… 75, cam pe-acolo.

– Ooo, să-Å£i dea Dumnezeu sănătate!, surâde ea cu un strop de cochetărie. Am 91, atâţia am, ÅŸi m-am săturat de viaţă. Nici să nu te prind că-mi spui „La mulÅ£i ani!”

– Atunci sănătate!

– Aia da. ÃŽs bine, pot fuma. Da’ ăştia la butic nu mai dau Å£igări la bucată. De ce nu dau? Cât îi de greu? Desfaci un pachet ÅŸi dai la om, că nu dai gratis, tot pe bani dai. Da’ unii ca mine n-au în fiecare zi de-un pachet întreg, că no, se-ntâmplă să n-ai… Acuma stau aici poate vine vreun vecin să mă-mprumut, să cumpăr de la ÅŸpeculă, din piaÅ£’, că-i mai ieftin. ÃŽi una care vinde, lângă ţâgana aia grasă cu fuste multe, o ÅŸtii? Nu, n-o ÅŸtii tu pe-aia.

– Vă ofer eu cât vă trebuie pentru un pachet, zic, ÅŸi-i întind un tenculeÅ£ de bancnote mici, pe care ezită să le ia.

– Da când mai treci pe-aci, să-Å£i dau împrumutul înapoi?

– Nu-i împrumut, e dar, pentru Å£igări, că-s fumătoare ÅŸi ÅŸtiu cum e să-Å£i ardă buza după o pipă.

– Atunci bine, mulÅ£am. Că io nu cerÅŸesc, io am lucrat la viaÅ£a mea ÅŸi mai lucru ÅŸi-acuma…

– Unde-aÅ£i lucrat?

– Am fost 40 de ani Å£esătoare la UTA. Apoi mi-am primit pământul ÅŸi l-am lucrat pe ăla, am Å£inut păsări, găini, alea… După ce m-am pensionat m-am dus femeie de servici la Liceul de muzică. Era nu departe de-aici, ÅŸtii? Nu, nu ÅŸtii… Acolo m-am dus ÅŸi m-or primit din prima ÅŸi m-or respectat. ToÅ£i ziceau că MonÅ£ili – io-s MonÅ£ili – îi harnică ÅŸi face treabă. M-am dus ÅŸi, prima lună, omu’ meu nici n-o cunoscut că mi-am luat iară servici. Când o aflat o făcut gură. Da’ i-am zis că ce, n-o avut ce mânca? N-o fost rânduială în casă, în gredină? O fost! Gredină am ÅŸi-acu. Petrinjelu’ meu, ceapa mea… alt gust, nu ca la prăvălie… Da’ gata, vreau să mor!

Când rosteÅŸte „gredină”, pune accentul pe e, iar „di”-ul e moale, aproape „ghi”, ardeleneÅŸte.

– De ce vreÅ£i să muriÅ£i?

– Că-s bătrână, de-aia, aÅŸa bătrânăăă… Mi-aÅŸ lua zilele, da-i mare păcat ÅŸi MonÅ£ili-i credincioasă. ÃŽntreabă pă popa, că-i aci biserica ÅŸi mă cunoaÅŸte, dacă n-am fost credincioasă ÅŸi n-am făcut bine cât am putut…

– Vă cred. Important e că sunteÅ£i sănătoasă. Åži limpede la minte. Åži că vă pică bine câte-o Å£igară.

– Aia da. Pită să n-am ÅŸi nu mă-mprumut, da’ de Å£igară… Åži na, de lucidă-s lucidă, mulÅ£am lu’ Ä‚l de Sus!

– Păi vedeÅ£i? Nu-L mai supăraÅ£i cu gânduri negre!

Îmi sună telefonul, semn că trebuie s-o părăsesc pe Monţili, aşa că-mi iau rămas bun.

РTe mai ̨ntorci?

– Nu.

– Păcat, mare păcat, că mie tare-mi place să vorbesc.

Bun ÅŸi ăsta ca motiv să mai trăieÅŸti, la o adică…

CODRINA DIANA TOMOV/Foto  simbol, internet.