Fetița din tablou

Pe atunci, lumea lui Dinişor era simplă, iar oamenii mari se împărţeau în două categorii clare: drăguliţi şi urâţi, fără nicio trimitere la aspectul fizic. În casa mare şi veche din centrul oraşului, mai numeroşi erau primii. Mai mulţi erau ei şi aşa, în general, pentru că urâte era numai Tanti Ella şi Tuşa Stanca. Degeaba încerca Mica s-o convingă pe fetiţă că Ella, cu părul ei negru şi lung, cu talia subţire şi ochi de culoarea chihlimbarului, n-are cum să fie altminteri decât frumoasă. Sau că biata Tuşa-i femeie bună, cu mâini de aur şi suflet generos. Dinişor n-o iubea. Cum n-o iubea, dar deloc, deloc, pe Doamna Zoe de la etaj, cea cu părul vopsit roşu-flacără, glas dogit de fumătoare împătimită şi mărgele negre de cristal peste guşa dublă.

DrăguliÅ£ii, în schimb, erau altceva. Drăguliţă era Tanti Å¢uÅ£i. Era unguroaică ÅŸi-o chema Otilia Constantinescu, deÅŸi pe mămica ÅŸi tăticul ei, care locuiau la subsol, îi chema Meszaros. Tanti Å¢uÅ£i era grăsulie ÅŸi blondă, cu obrajii rotunzi ÅŸi veÅŸnic rumeni. DiniÅŸor n-o văzuse niciodată îmbrăcată altfel decât în capot de mătase înflorată – avea o colecÅ£ie întreagă – , cu un tulpan străveziu pe cap ÅŸi cu ÅŸorÅ£ alb, apretat, cu broderie la poale. ÃŽn picioare purta o minunăţie de papucei de casă, ca de păpuşă, cu toculeÅ£ ÅŸi pompon roz. Dinspre bucătăria ei cu fereastra veÅŸnic deschisă spre curtea interioară veneau întotdeauna mirosuri îmbietoare, de plăcintă ÅŸi chiftele, de supă de pui sau, duminica, de tort. Când ÅŸi când, Å¢uÅ£i o poftea pe micuţă să-i Å£ină companie, iar asta era drăguliÅ£ din partea ei, c-o aÅŸeza pe un scăunaÅŸ mărunt, cu spătar, ÅŸi-o lăsa să se uite la oalele roÅŸii cu buline albe, la aragazul cu picioare lungi, la perdelele de creton presărate cu copăcei ÅŸi la unguri. AÅŸa-i spusese, că-s unguri ÅŸi ei, băieÅ£elul cu pălărie verde, ca de vânător, ÅŸi fetiÅ£a cu băsmăluţă cireÅŸie, figurinele atârnate în cuie pe uÅŸa credenÅ£ului. Zâmbeau amândoi cu gura până la urechi ÅŸi erau ÅŸi ei drăguliÅ£i, măcar că nu erau vii ÅŸi nu ÅŸtiau româneÅŸte. Tanti Å¢uÅ£i vorbea însă bine, fără accent. Se molipsise de la soÅ£ul ei, Nenea Liviu, un nene cam urât. Åži-i povestea mereu că, în tinereÅ£e, fusese ÅŸi ea slăbuţă ca Luci, chiriaÅŸa lui Zagoni. S-a îngrăşat după ce l-a născut pe Mirciulică ÅŸi aÅŸa a rămas, dar îi plăcea ÅŸi să mănânce. ÃŽi punea lui DiniÅŸor o porÅ£ie mare de tăiÅ£ei cu nucă ÅŸi zahăr, încă aburind, apoi se servea la rândul ei, oftând de poftă.

Drăguliţă era şi Doamna Ana. Doamna Ana era bătrână, poate mai bătrână chiar şi decât Baba Cloanţa, după estimările fetiţei. Nu putea fi altfel, de vreme ce fusese învăţătoarea mamei. Doamna Ana era blândă, te saluta întotdeauna şi nu trecea pe lângă copii ca pe lângă nişte mobile uitate pe hol. Te întreba ce faci şi cum e la grădiniţă. Ba odată chiar se lungise la vorbă cu Dinişor, povestindu-i că, pe când Mica era în clasa a II-a, după o serbare, o găsise, încă în costum popular, cu năsucul lipit de vitrina cofetăriei lui Schmidt. Se uita cu jind la prăjituri, dar n-avea bani să-şi ia nici măcar câteva bomboane. I-a cumpărat ea, Ana, un carton cu două cremeşuri, să aibă şi pentru acasă. Aşa faci dacă eşti drăguliţă, faci cadouri. Şi bucuri oamenii şi nu te uiţi la ei de sus dacă vezi că-s mici, mult mai mici decât tine.

TotuÅŸi, drăguliÅ£ul drăguliÅ£ilor era Domnul Roth. ÃŽnalt ÅŸi drept ca un plop, avea păr ÅŸi barbă albă, ca MoÅŸ Crăciun, ÅŸi niÅŸte ochi mari de tot, albaÅŸtri. Doar că era slab ÅŸi purta pălărie ÅŸi baston, întotdeauna. Când se întâlnea cu DiniÅŸor ÅŸi bunică-sa, o saluta mai întâi pe bătrână, cu „Săru’mâna, Doamnă Micula”, iar apoi pe ea, pe fetiţă, cu „Servus, domniÅŸoară mică”. Nimeni nu-i mai spunea aÅŸa ÅŸi nimeni, când venea la ei îi vizită, nu era mai ciudat ca Domnul Roth. DrăguliÅ£ul le călca pragul rar ÅŸi îşi cerea întotdeauna voie să intre. Nu se aÅŸeza, ca toÅ£i ceilalÅ£i musafiri, la masa din bucătărie ÅŸi nici nu se lăsa tratat c-o dulceaţă, o cafeluţă sau o viÅŸinată. Trecea întodeauna dincolo, în odaia de la stradă. Bunica îi aducea un taburet ÅŸi-l poftea să se aÅŸeze în faÅ£a tabloului cu copila cu păr creÅ£, rochiţă albă ÅŸi minge dungată. Se uita la ea preÅ£ de câteva minute, în tăcere, apoi se ridica, mulÅ£umea gazdei ÅŸi pleca. Domnul Roth avea faţă de sfânt. Nu pentru că era evreu, deÅŸi poate conta ÅŸi asta. Åži sfinÅ£ii din icoanele de la Catedrală erau tot evrei, ÅŸi Iisus era ÅŸi el evreu. DiniÅŸor ÅŸtia asta de la bunica.

Ce nu ÅŸtia nici ea, ÅŸi nici bătrâna, aveau să afle la mulÅ£i ani după ce drăguliÅ£ul murise. Tabloul cu fetiÅ£a fusese cândva al lui ÅŸi i-l vânduse Florianei Micula, vecina, într-o vreme când, după ce îi închiseseră comuniÅŸtii cabinetul de avocatură, era cam strâmtorat. Pe bani puÅ£ini îl dăduse ÅŸi ridicase o singură pretenÅ£ie, încă de la încheierea târgului: să fie lăsat să mai vadă, din când în când, pictura. La destulă vreme după dispariÅ£ia Domnului Roth, în casa mare ÅŸi veche din centrul oraÅŸului se aflase că portretul copilei în rochie albă o reprezenta pe unica lui fiică, Orly, care nu trăise decât ÅŸase ani…

de Codrina Diana Tomov

Pictura: Răzvan Mateescu