Dacă-mi amintesc de Sanda și de plasele ei? Cum aș putea să nu-mi amintesc? O cunoşteam și eu, cum o cunoştea tot orașul: mică de statură, cu un păr câlțos, vopsit negru, peste care, la vreme de iarnă, trăgea un soi de beretă de aceeași culoare.
Era bătrână sau nu? Nu mai știu. Tânără, oricum, nu era. Când ai zece-doisprezece ani, nu apreciezi corect vârstele omului. Distingi între bebeluș, copil de grădiniță sau de primară, elev de gimnaziu sau de liceu și ai o vagă idee cum că, pe la douăzeci de primăveri, nu ești încă bătrân. Viața mai lungă de-atât ți se pare abstractă, mai recunoști doar senectutea deplină, după părul cărunt, ridurile adânci, spinarea cocârjată și, eventual, lipsa dinților. Intermediari sunt adulții, iar ei, în general, nu contează. Mâine sau poimâine femeile și bărbații se vor transforma în babe și moși. Iar apoi vor muri, așa că n-are rost să-i bagi în seamă. Spre deosebire de tine, nu sunt eterni.
Nici Sanda nu era eternă, deÈ™i, cu păr negru vopsit, nu părea chiar aÈ™a de babă. Când mă gândesc la ea, o văd cum era în iarna aceea, pe Corso. Pe lângă cafe-barul din centru, cu firma verticală, luminoasă, cu litere roÈ™ii-albastre din tuburi de neon curbate, subÈ›iri precum creioanele. Se oprise, pur È™i simplu, în mijlocul străzii È™i lăsase jos, ostenită, celebrele ei sarsanale. PaporniÈ›ele È™i genÈ›ile mari, ponosite, umplute până la refuz cu pungi de plastic foÈ™tomocite. Cele care o preschimbaseră-n legendă urbană È™i punct de referință ori de câte ori un concitadin voia să spună că e prea încărcat cu diverse poveri. „Uită-te ÅŸi la mine, îs ca Sanda cu bagajele”, zicea cineva, iar auditoriul ÅŸtia exact unde bate, pentru că pe Sanda o cunoÅŸteau toÅ£i concitadinii.
Era vorbăreaţă şi le spunea tuturor trecătorilor că trebuie să ajungă în SUA, c-o aşteaptă preşedintele, care o va lua de nevastă. Şi că nemernicii nu i-au dat viza nici de data asta, ticăloşi cum sunt. Cam pe-aici începeam să bănuiesc, de fiecare dată, că Sanda era, totuşi, foarte bătrână, pentru că n-o puteam imagina, cu niciun chip, mireasă. Încercam să înlocuiesc bereta neagră cu o cununiţă cu voal şi paltonul scămoşat cu o rochie albă, dar nu-mi ieşea, deşi femeia era extrem de convinsă că va face nuntă peste Ocean, unde viitorul ei soţ o aşteaptă cu înfrigurare, de atâta amar de vreme.
Avea curajul să le spună asta chiar şi miliţienilor de pe stradă care, oricum, o ştiau şi ei şi o lăsau în pace. Uneori, fără pricină, Sanda se enerva foarte tare. Striga cât avea chef, îşi vărsa oful, apoi îşi lua bagajele şi-o pornea la drum spre America ei unde avea să fie, cu siguranţă, Prima Doamnă.
Două decenii mai târziu, aveam să citesc într-un ziar local online că Sanda s-a prăpădit într-un azil de bătrâni. Şi că fusese la viaţa ei, cea de dinainte de plase şi pungi, infirmieră. Înnebunise după ce, în al Doilea Război Mondial, se îndrăgostise de-un soldat american care plecase la el acasă promiţându-i c-o va lua de nevastă. Pe atunci trebuie să fi fost şi ea tânără şi frumoasă cât să-i stea bine cu cununiţă şi voal. Întârziase peste măsură la propria nuntă, până să-şi ia bagajele şi să plece. Pentru Cer n-ai nevoie de viză.
Autor: Codrina Tomov
condeiblog
Frumos!