Iubirea

Am revenit în cetatea Singidavei, după douăzeci de ani, însoÈ›ită de Zina, devenită în urma construirii, cu ajutorul tatălui meu care mi-a trimis daoi instruiÈ›i în arta edificării de cetăți durabile, a Templului dedicat Unuia-Atotputernic Zeu al nostru: Zamolxis, una din preotesele aspirante la statutul de Mare-Preoteasă È™i de fiica mea, Dochiana, care părăsea pentru întâia dată sanctuarul lui Or-Nika…

Neasemuitul È™i tata au ajuns înaintea mea. Mă uitam la fratele meu È™i nu-mi venea să cred. Era acelaÈ™i È™i totuÈ™i altfel. Lăsase în urmă copilăria devenind bărbat în toată firea È™i puterea cuvântului pregătit să devină rege peste regii Traciei È™i să întemeieze Dacia Mare, Dacia Sacră, Dacia Nemuririi…

Și el mă privea și cu alți ochi, nu doar cu ochii fratelui mai mic care o diviniza în copilărie pe sora mai mare și ceva mai înțeleaptă, ci și ca pe egala lui. Avea să îmi confirme intuiția zicându-mi sigur pe sine:

– România, surioara mea, dragă. Iată că ne întâlnim după atâta timp. DeÈ™i am fost de multe ori în sanctuarul lui Or-Nika È™i am văzut-o pe nepoÈ›ica mea, nouă nu ne-a fost menit să ne întâlnim. Niciodată nu erai de găsit ÅŸi e de înÈ›eles. Opera realizată de tine e măreață e similară celei pe care o voi construi eu alături de Deceneu pe calea armelor, a diplomaÈ›iei È™i a credinÈ›ei. Tu ai reuÈ™it ca în numai douăzeci de ani să edifici centrul spiritual prin care Dacia va deveni sacră. Ai înălÈ›at trei sanctuare în care ai strâns toată floarea femeilor noastre È™i le-ai dat cunoaÈ™tere prin credinÈ›a ta nestrămutată, că numai prin spirit putem deveni o forță. Preotesele tale vor fi alături de noi în fiece bătălie pe care o vom avea de purtat ÅŸi È™i prin rugile È™i credinÈ›a lor în noi, în forÈ›a noastră, vom ieÈ™i învingători ce ne va aduce izbânda va fi nu doar spiritul războinic al Marelui Lup – ce se regăseÈ™te în stindardul nostru ci È™i spiritul protector È™i diriguitor al Nemaipomenitului Bour cea mai masivă È™i agresivă specie pe care voi aÈ›i îmblânzit-o È™i care acum trăieÈ™te în preajma sanctuarului lui Or-Nika È™i a templelor lui Zamolxis, al lui Bendis È™i al Hestiei – ce ne va zâmbi È™i ne va călăuzi de pe anatema încrustată pe fiecare scut.

Când vom privi capul de bour, vom activa spiritul vostru aprig în statornicia È™i credinÈ›a lui ÅŸi vom fi de neînvins iar după ce voi deveni rege peste regii Traciei È™i voi întemeia Dacia Sacră capul de bour se va regăsi în sigiliul meu, ca simbol al puterii noastre, putere ce stă în spiritul reunit al Marelui Lup È™i al Nemaipomenitului Bour, Spiritul Bărbatului-Lup È™i al Femeii-Bour – în vreme ce-mi vorbea l-am văzut că dă să îngenuncheze în faÈ›a mea. ÃŽncerc să îl opresc, zicându-i:

– Cum, tu , cel „Cum a fost È™i nu mai este” pleci capul în faÈ›a mea?

– Da, va fi pentru prima È™i ultima oară când îl voi pleca, în faÈ›a cuiva. Datorez plecăciunea conÈ™tiinÈ›ei mele, conÈ™tiinÈ›ei celui care sunt È™i îl plec în faÈ›a credinÈ›ei È™i statorniciei tale, îl plec în faÈ›a spiritului tău, al spiritului Daciei Sacre, căci tu, eÈ™ti lumina mea È™i a lui Deceneu, precum orice femeie dacă e lumina bărbatului său. Dă-mi binecuvântarea ta surioară È™i voi fi preafericit!

Sunt fără cuvinte. Îi dau binecuvântarea, iar el adaugă:

– Văd că ai adus-o È™i pe Zina! Mă bucur nespus… se uită către ea È™i îi grăieÈ™te:

– Ce femeie minunată ai devenit! EÈ™ti ca o zeie È™i tare mult aÈ™ vrea să fii zeia mea È™i-È™i îndreaptă, din nou, privirea către mine spunându-mi:

-Știu, soră dragă, că ai vrea să devină Mare Preoteasă în Templul lui Zamolxis, dar Zina are altă menire, cea de a-mi fi alături la bine È™i la greu. O È™tiu de mult, de când ne-am întâlnit, ÅŸi o cunoÈ™ti È™i tu È™i ea prea bine. Ei i-am spus, înainte de a pleca în cetatea Arghedavei, că o iubesc, că È™tiu că îmi împărtășeÈ™te sentimentele È™i că aÈ™ vrea să devină soÈ›ia mea. A acceptat atunci, È™i È™tiu că acum vrea, doar că îi e teamă să nu te supere dacă m-ar alege pe mine È™i È›i-ar spune că nu ar mai putea fi Mare Preoteasă… – avea dreptate È™tiam, dar ce nu își imagina el, dar mai ales că nu aveam să mă opun deloc iubirii lor. Eram deplin conÈ™tientă că numai alături de Zina, Burebista avea să fie complet È™i să își poată desăvârÈ™i opera, aÈ™a că uitându-mă în ochii lor, le zic:

– Vezi, tu, Nemaipomenitule, È™i tu Zina, eu aveam cunoaÈ™terea că vă veÈ›i uni destinele de dinainte de a o lua pe ea în templu È™i a o pregăti să devină Mare Preoteasă, dar am vrut să deÈ›ină È™tiinÈ›a de taină a preoteselor aspirante la devenire, întrucât rolul unei Mari Preotese e cel de a păstori comunitatea È™i, în calitate de soÈ›ie a ta, ceea ce am învățat-o o va ajuta să fie o bună păstoriță a familiei, pe care o veÈ›i întemeia, dar È™i a împărăției pe care o vei stăpâni. Ea va avea grijă ca atunci când vei fi tentat să dai frâu liber firii tale năvalnice, să te tempereze, È™i să te îndrume către găsirea căii de mijloc deci, aveÈ›i binecuvântarea mea. Cu siguranță v-o va da È™i Deceneu. E voia zeului, a lui, dar mai ales a voastră, ÅŸi ea trebuie să se împlinească. O privesc pe Zina. E tulburată, dar îi citesc fericirea în priviri.

Cu vocea tremurând îmi spune: „ÃŽl iubesc pe fratele tău, È™i ai dreptate când spui că voi È™ti să fiu o soÈ›ie È™i o regină bună”.

Îi las să savureze bucuria momentului și intru în sala tronului unde mă așteaptă Oroles. Cu el trebuie să am o discuție serioasă și deloc ușoară pentru mine, dar nu se poate altfel, înaintez spre tron și-i spun:

– Slăvite, bine te-am regăsit! Din lăcaÈ™ul sacru al Kognaionului nostru sfânt îți aduc salutul lui Or-Nika È™i al tuturor preoteselor din Templul lui Zamolxis, al lui Bendis È™i al Hestiei. ÃŽÈ›i vine să crezi că au trecut douăzeci de ani de când nu ne-am mai văzut? Parcă, mai ieri, mă pregăteam să devin mamă È™i, uite acum, Dochiana e majoră, are douăzeci È™i unu de ani, eu merg spre patruzeci, ÅŸi tu te afli în pragul senectuÈ›ii.

Știu că sătul de luptă È™i singurătate cauÈ›i liniÈ™tea unui cămin È™i am venit cu încuviinÈ›area lui Or-Nika, cea pe care o iubeÈ™ti, să-È›i împlinesc visul, nu în forma pe care È›i-o doreÈ™ti, căci Or-Nika nu poate renunÈ›a la statutul de Mare Preoteasă în sanctuarul tinereÈ›ii, ci în cea voită de măritul nostru Zeu…

Oroles mă priveÈ™te pe sub gene neÈ™tiind la ce să se aÈ™tepte. Ceea ce îi spun îl surprinde peste măsură, dar mă ascultă È™i mă priveÈ™te cu ochii lui acvilieni, neasemuit de inteligenÈ›i È™i strălucitori, de un albastru clar, precum cerul de deasupra cetății muntelui sacru…

– Misiunea mea pe Kognaion e încheiată. Am reuÈ™it să împlinesc ce era în sarcina mea. A venit timpul să revin la viață, să îmi asum altă misiune, cea de a face un basileu, ca tine, fericit… – Oroles e stupefiat. Scapă din mână sceptrul. Nu-i vine să creadă ce îi aud urechile.

Agitat peste măsură grăiește cu vocea sugrumată:

– Ce vrei să spui? Adică tu, cea față de care am nutrit sentimente profunde, de când am venit prima oară în cetatea tatălui tău pentru a lua calul care a devenit cel mai drag din toÈ›i cei pe care i-am avut, È™i căreia nu am îndrăznit, niciodată să-i spun ce simt, pentru că mă gândeam că e prea tânără, È™i fie È™i numai gândul de a fi cu un bărbat în floarea vârstei ar fi putut-o oripila, tu care È™tiu că îl iubeÈ™ti pe Deceneu, cu o iubire zeie, al cărei rod e însăși minunata Dochiana, vii să-mi spui, acum, că vrei să îmi fii soÈ›ie? Nu poate fi adevărat, sigur, visez. Dă-mi o palmă să mă trezesc la realitate! E de rău, dacă am ajuns să visez cu ochii larg deschiÈ™i, e de rău!

– Nu visezi, Slăvite. Nu È™tiam de sentimentele tale pentru mine. Le-ai È›inut ascunse foarte bine. Nu am surprins nici măcar o privire indecentă. Eram tânără È™i năvalnică ÅŸi nu am băgat de seamă. Nici când am venit în cetatea Singidavei, la Deceneu, nu ai lăsat să îți scape nimic. Te-ai dovedit a fi mare, È™tiind că îl iubesc, deÈ™i acum realizez că te durea sufletul din cauza neîmplinirii, È™i È›i-ai călcat pe inimă rămânând tăcut ca un mormânt în această privință. Acum, înÈ›eleg de ce mă evitai, adeseori. Era prea mare durerea de a mă vedea, zi de zi, alături de el, dar, uite, zeul vrea să îți împlinească voia, acum, în pragul senectuÈ›ii tale È™i la deplina mea maturitate. Nu te iubesc, e drept, dar voi învăța să o fac, ca femeie. Trebuie să È™tii, însă, că dragostea-zeie îi va aparÈ›ine numai lui. Te voi face fericit, îți voi dărui fii ÅŸi, È™i eu voi fi împlinită, ÅŸi voi fi împlinită, pentru că unindu-ne destinele se va încheia o alianță trainică între cetatea Singidavei È™i cea a Arghedavei, între daoii din interiorul arcului muntos, È™i cei de la sud, o alianță importantă pentru întemeierea ÃŽmpărăției Daciei, aÈ™a cum eu mi-am împlinit misiunea temerară de a construi centrul spiritual al Daciei, aÈ™a È™i Deceneu trebuie să o desăvârÈ™ească pe cea de a fi călăuză pe calea devenirii noastre, ca cea mai de seamă seminÈ›ie a lumii mici È™i materiale în care trăim È™i nu o poate face decât fiind singur.

Eu È™i Dochiana l-am distrage de la misiunea lui È™i nu avem acest drept, nu putem lua lumii libertatea de a cunoaÈ™te ce înseamnă a deveni prin spirit, „a te nemuri”. ÃŽn ceea ce o priveÈ™te pe Dochiana, ea va deveni Mireasă a lui Zamolxis, căci Zina își va uni destinul cu cel al fratelui meu È™i nu va mai putea deveni Mare Preoteasă în templu. Știu că înÈ›elegi prea bine ce vreau să spun…

Se uită la mine cu lacrimi în ochi și-mi spune:

– ÃŽnÈ›eleg!… E Mare sacrificiul tău È™i È™tiu că îți va fi greu să-i spui lui Deceneu hotărârea pe care ai luat-o È™i să o duci la împlinire, dar îți voi fi alături la greu È™i bine. Cât eÈ™ti de Minunată!… EÈ™ti femeie între femei È™i zeie È™i, de abia acum înÈ›eleg de ce Deceneu È›i-a dăruit È›ie È™i numai È›ie dragostea lui zeie.

Acum, du-te È™i te odihneÈ™te! Mâine când va ajunge Deceneu în cetatea noastră, după îndelungata călătorie menită a netezi drumul devenirii Nemaipomenitului, vei avea o zi, nespus de dificilă ÅŸi eu trebuie să îmi revin din È™oc. E lucru mare să-mi văd visul împlinit când nici nu mai speram la fericire. Cât de Mare È™i Atotputernic e Zamolxis…! Zeul al cărui destin e să lumineze Dacia, aduce lumină È™i în inima mea…!

Autor: Cosmina Cozmean- fragment din volumul  „Omul care devenise”