Popa Toager din Pămuca

Popa Toager din Pămuca spunea zilnic, din suflet, Acatistul de mulÅ£umire „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Din suflet, cu credinţă ÅŸi întru totul recunoscător pentru binefacerile de care avea parte. ÃŽÅŸi iubea Creatorul, ÃŽl iubea pe Mântuitorul Iisus, o iubea pe Maica, iubea sfinÅ£ii din calendar, îşi iubea bisericuÅ£a aromind mereu a tămâie ÅŸi ceară, îşi iubea preoteasa ÅŸi copiii, slujbele ÅŸi enoriaÅŸii.

De fapt, se făcuse preot tocmai pentru că, din toată fiinÅ£a lui, iubea oamenii aÅŸa cum erau, cu darurile ÅŸi cu metehnele lor cu tot. Era bun pită caldă, blând ÅŸi mărinimos, îngăduitor cu semenii ÅŸi, în genere, destul de smerit. Acum, la tâmplă căruntă, se bucura în fiecare zi că alesese altarul ÅŸi nu, cum visase în prima tinereÅ£e, lumea scenei. ÃŽnzestrat cu glas splendid, de tenor, ÅŸi arătos din fire – înalt ÅŸi cu un chip expresiv, frumos dăltuit – se gândise odinioară să se facă fie cântăreÅ£, fie actor. Ba chiar se închipuise pe-atunci, în loc de Toader Coleașă din Pămuca, un Teodor Teodorini, artist cu mare succes la public, însă doar pentru puÈ›ină vreme. Când i s-a arătat calea, aceasta ducând la poalele crucii lui Hristos, n-a pregetat nicio clipă să păşească pe cărarea cea îngustă. Acesta-i fusese drumul, pe el mergea ÅŸi acum, fericit cu ceea ce avea ÅŸi ceea ce făcea.

Drept e că ÅŸi turma pe care o păstorea de ani buni îl îndrăgea mult. ToÅ£i căzuseră la învoială că părintele Toager e omul lui Dumnezeu, rugător ÅŸi făcător de pace, gata mereu să sară în ajutorul aproapelui. Dovadă vie, printre atâtea altele, era Uica Lae, crâsnicul. ÃŽl Å£inea popa pe lângă el ÅŸi-l ocrotea ca pe ouăle de PaÅŸte, măcar că bătrânul era „cam bețâc È™i cam rău dă lucru”, după spusele clevetitorilor din Pămuca.

Era adevărat. Lae dăduse-n patima răchiei după moartea nevesti-si, Ana, o muiere aprigă, spurcată la gură È™i cu inima mai neagră ca un fund de ceaun vechi. Slăbie È™i robace, seacă precum o zi de post È™i cârcotașă din cale-afară, lăsase, nu se È™tie cum È™i de ce, urmă de neÈ™ters în cugetul È™i simÈ›irea bietului creÈ™tin. „Ca Ana mea n-o măi fost ÅŸi nici n-o să mai fie vreuna până-i hău’ „, se văicărea crâsnicul, încredinÅ£at de statutul de unicat al defunctei consoarte. Aici cam avea dreptate, Ana fusese una ca niciuna, măcar că Ziditorul părea să se fi aflat cam prost dispus când o zămislise aÅŸa ÅŸuie ÅŸi pusă pe harţă.

Rămăsese de poÈ™mândră, pentru maistorii chemaÅ£i să „tomnească” oareÅŸce prin curte, povestea cu Georgică gânsacul. Orătanie simpatică-foc, cu ochi albaÅŸtri, era favoritul moÅŸului, în schimb cotoroanÅ£a îl duÅŸmănea foarte. Pentru Lae era „GeorgicuÅ£u’ lu’ taica”, pentru Ana, cel mai adesea, „Zboară, Sătană, că ce fac zupă”.

ÃŽn ziua cu pricina, sărmanul gâscan o încurcase. Făcuse ce făcuse È™i se împleticise pe la picioarele babei, de-i pusese piedică È™i-o trântise la pământ. Oțărâtă, aceasta s-a ridicat în picioare zvârlugă, È›ipând la vinovat cât o È›inea gura: „Pfui, bată-ce Dumnezo, Doamne iartă-mă, dracu’ să ce ia!”. De fapt, urarea fusese rostită dintr-o singură suflare, tip „pfuibatăcedumnezodoamneiartămădracusăceia”, graÈ›ie rapidității cu care femeia încercase s-o dreagă cumva în faÈ›a Celui de Sus. Știa ea bine – de la Popa Toager – că-i mare păcat să iei numele Domnului în deÈ™ert, aÈ™a că, după „Bată-ce Dumnezo”, îşi ceruse frumos iertare de la Atotputernicul, însoÅ£indu-ÅŸi scuzele cu o cruce lată ÅŸi-o privire plină de elvlavie îndreptată spre cer. Pe urmă gândul cel diavolesc a biruit-o, făcând-o să-l expedieze verbal pe neprihănitul Georgică drept în ghearele Necuratului.

De-acum, se dusese şi ea, nu se ştie dacă la loc cu verdeaţă sau jos la cazanul cu smoală, iar Uica Lae, să-i mai treacă de urât, vedea de biserica din Pămuca.

Şontorog şi cam ticăit, se ocupa, totuşi, de toate: mucărea lumânările, da pardoseala cu motorină, lustruia sfeşnicele, mătura curtea, ba avea grijă şi de porumbelul parohiei, să aibă grăunţe din plin şi blidul umplut cu apă rece, întotdeauna proaspătă. De un alb imaculat, zburătoarea avea rostul ei în casa Domnului, rânduit de Popa Toager în amintirea zilelor în care cochetase cu lumea spectacolului. La Sfânta Liturghie, într-un moment-cheie, crâsnicul trebuia să-i dea drumul în biserică, deasupra mulțimii credincioșilor, în chip de Duh Sfânt. Bine îmblânzită și deloc sperioasă, pasărea se achita conștiincios de sacrosancta-i însărcinare, dând o tură în zbor peste creștetele enoriașilor și retrăgându-se apoi, printr-o ferestruică, în pod.

Și ceremonialul s-a repetat întocmai, duminică de duminică și la toate sărbătorile, până-ntr-o zi.

O zi neagră în istoria Pămucăi ortodoxe, în care, la clipa potrivită, porumbelul nu și-a mai făcut apariția. Zadarnic s-a uitat preotul spre gemulețul de unde ar fi trebuit să pogoare Sfântul Duh, degeaba s-au foit dreptcredincioșii.

Lucrurile le-a lămurit Lae, arătându-se, în mers clătinat, roșu la față și beat chituc, în fața cinsitului altar.

„Părince, s-o dus în pizda mân-sa golumbu’! L-o mâncat mâţu’!”, a explicat crâsnicul.

S-a zguduit de râs, minute în ÅŸir, întreaga biserică, până s-apuce Toager să reia slujba ÅŸi să-ÅŸi astâmpere oiÅ£ele dragi, care behăiau căpiate. Doi-trei martori ai întâmplării bagă ÅŸi azi mâna-n foc că, de-ai fi ascultat în liniÅŸte ÅŸi cu luare-aminte, L-ai fi putut auzi pe ÃŽnsuÅŸi bunul Dumnezeu hohotind în Ceruri…

CODRINA DIANA TOMOV

Foto: preluare internet.