Dinișor

De data asta, DiniÈ™or chiar o feÈ™telise. Și încă rău de tot. ÃŽntâi, pentru că distrusese pixul ăla deÈ™tept adus de Mica din Iugoslavia È™i luat la È™coală doar cu împrumut, cât să se fălească puÈ›in cu el în faÈ›a colegilor dintr-a III-a B. Apoi, pentru că, după ce se răzbunase pe Bogdan, se alesese cu o observaÈ›ie în carnetul de note, la rubrica „Purtare”, observaÅ£ie care se cerea musai semnată de părinÅ£i.

Mai rău îi părea, sincer, după pix: o minunăţie, gri-metalizat cu striaÅ£ii, nemaipomenit. Mica venise din Iugoslavia, tărâm exotic în anul de graÅ£ie 1977, cu o grămadă de lucruÅŸoare frumoase. FetiÅ£ei îi adusese un Mickey Mouse mititiel care scotea limba ÅŸi dădea afară pe gură niÅŸte bomboane roz, fructate, incredibil de bune. Era suficient să-l apeÅŸi pe creÅŸtet ÅŸi pac! ieÅŸea drajeul. Åži mai venise cu niÅŸte materiale pentru haine pe cinste, unul negru, mai gros, un altul albăstriu, unul alb, cu maci într-o margine, ÅŸi, cireaşă pe tort, vreo doi metri de mătase verde. Verdele ăla din rochia pe care ÅŸi-o dorise DiniÅŸor de PaÅŸti, cu doi ani înainte…

Nici acum nu înÅ£elegea ce se întâmplase. La îndemnul lui Ticu, îi scrisese IepuraÅŸului – scurt, să nu-l Å£ină din treburi, că nu-i ea singurul copil din lume, dar cât se poate de clar – ce cadouri îşi doreÅŸte. Lista nu era lungă ÅŸi, de fapt, dacă stătea bine să se gândească, numai rochia conta. Modelul îl găsise printre ilustraÅ£iile unei cărÅ£i de poveÅŸti. Era lungă, fluidă, de culoarea otrăvii, cu mâneci lungi, bufante, ÅŸi cordon subÅ£ire în talie. Nu considerase necesar să dea toate detaliile astea în scrisoarea pe care Ticu urma s-o dea IepuraÅŸului. Urecheatul ÅŸtia cu siguranţă ce trebuia să-i aducă. Sau poate nu? Hmmm, după PaÅŸtile acelea, DiniÅŸor nu mai era atât de convinsă de asta. Ceruse o rochiţă verde ÅŸi, ce-i drept, asta primise. Doar că între cea visată ÅŸi cea primită era o diferenţă uriaşă. ÃŽn pachetul mare, cu fundă roz, găsise o amărăciune din supraelastic cu model în relief – îl ura! – de un vernil palid ÅŸi nu prea arătos. ÃŽn plus, era scurtă ÅŸi dreaptă, necum amplă ÅŸi până-n pământ….

ÃŽn fine. Revenind la boacăna zilei, trebuia să găsească o soluÅ£ie. Bine măcar că nu era încă nimeni acasă, nici Mica, nici Ticu, nici Buni. Avea nevoie de un plan…

ÃŽÅŸi aminti că la maică-sa Å£inea schema cu umorul. Oricât ar fi fost de nervoasă, dacă reuÅŸeai s-o faci să râdă, scăpai fără ceartă sau pedepse. Hotărî să i se spovedească într-un bileÅ£el ÅŸi-apoi să meargă, chipurile, să doarmă de amiază, cât să evite confruntarea directă. ÃŽncropi în câteva rânduri povestea celor întâmplate în clasă, cât să se înÅ£eleagă că totul pornise de la Bogdan. ÃŽn pauza mare băiatul îi luase pixul ÅŸi îl aruncase pe dulap, transformându-l în vreo trei ţăndări. ÃŽn timpul orei care urma, fetiÅ£a se răzbunase trăgându-i, pe sub bancă, un ÅŸut în fund. Simplu de făcut – doar stătea chiar în faÅ£a ei, iar spătarul avea un spaÅ£iu gol foarte potrivit pentru operaÅ£iune – însă actul de justiÅ£ie se lăsase cu observaÅ£ii în carnet, atât pentru agresoare, cât ÅŸi pentru victima nu întru totul nevinovată.

DiniÅŸor reciti textul. Hm, drăguÅ£, dar nu destul. Se gândi să alăture, ilustrativ, bucăţile pixului din Iugoslavia, cu explicaÅ£ia „Iată ce a mai rămas din el”, ÅŸi să mai pună de la ea, aÅŸa, pentru siguranţă, ÅŸi vreo două poezioare. Mica era convinsă că are un copil foarte talentat ÅŸi se topea după orice versuleÅ£ produs de unica odraslă, iar micuÅ£ei nu-i scăpase amănuntul.

„Mămică dragă, eu te rog/Să-mi ierÅ£i acum greÅŸeala/Åži altă dată o să vezi/De merit chelfăneala”. „Tăticul meu cel mult iubit/Semnează ce ai auzit/ Åži-acum te rog ca să mă ierÅ£i/Åži când mă scol, să nu mă cerÅ£i”.

Odată desăvârşită opera, mai puse lângă bileţel carnetul deschis la pagina cu observaţia şi o tuli în camera ei. Nu că i-ar fi plăcut să doarmă de amiază. Dimpotrivă, detesta asta şi obiecta cotidian împotriva acestui moment impus al programului. Acum însă trebuia să arate tuturor că e cuminte.

Două ceasuri mai târziu, când se trezise, casa era toată un zumzet ÅŸi-o veselie. Din sufragerie se auzeau glasurile părinÅ£ilor ÅŸi hohote de râs, de-ai fi zis că-i duminica Crăciunului. Mica ÅŸi Ticu au întâmpinat-o zâmbind cu gura până la urechi. Ai fi zis că primise vreun premiu, nu o sancÅ£iune ÅŸcolară. ÃŽi cerură să mai spună odată, prin viu grai, povestea cu Bogdan ÅŸi se amuzară îndelung pe seama celor două catrene. Profesoară de română, maică-sa remarcase, cu o mândrie prost ascunsă, că nici rima ÅŸi nici metrica nu ÅŸchioapătă. Ceea ce era de bine, până la urmă…

Scăpase. Dar după pixul gri-metalizat, cu striaţii, tot îi părea rău.

Codrina Tomov

Foto: eu. N-am pix gri. 😉