Romula cu lacrimi mijind în colț de pleoapă îmi spune:
– Deceneu, a venit momentul să pleci, să-È›i urmezi calea destinului tău magnific… E drept, o parte din mine ar vrea să rămâi aici pe Muntele Kognaion È™i împreună să construim dar cealaltă parte, Dacia Anistorică, îmi strigă: „Romula, nu ai acest drept. Știi bine cine e el ÅŸi având această cunoaÈ™tere trebuie să îl laÈ™i să plece È™i să își urmeze calea proprie aÈ™a cum È™i tu trebuie să o urmezi pe a ta. Tu pe un drum, el pe un altul, dar având acelaÈ™i vis măreÈ› ctitorirea noii Hyperboreiei. Când va fi momentul drumurile voastre se vor uni definitiv È™i pentru eternitate, dar deocamdată trebuie să luptaÈ›i singuri. Numai aÈ™a el va reuÈ™i să unifice amintirile din vieÈ›iile anterioare cu cele ale prezentului È™i să aibă viziunea completă a viitorului È™i a lumii noi, pe care o va ctitori, numai aÈ™a va putea la final să aleagă una dintre cele trei căi ale devenirii sale, să se nemurească È™i să redevină zeu nu doar în conÈ™tiinÈ›a dao-davo-dacilor, ci È™i în propria conÈ™tiință, să devină om îndumnezeit care să se întrupe până ce noua Hyperboree va dobândi strălucirea pe care o merită, să moară ca zeu lăsând să strălucească în conÈ™tiinÈ›a noilor hyperboreieni Dumnezeul creÈ™tin care va cumula toată cunoaÈ™terea zeilor antemergători È™i să trăiască ca om îndumnezeit, până ce toate vieÈ›iile lui vor fi asorbite în acelaÈ™i Dumnezeu care va lumina pe cerul Daco-Valaho-României.
O ascult stupefiat È™i mă întreb. De unde atâta tărie? De unde atâta Forță? Atâta Convingere?… Cine e Ea?… Cine?… Eu, cel care ar trebui să È™tiu Totul, sunt învăluit în ceaÈ›a neÈ™tiinÈ›ei… O întreb, pentru ultima oară:
– Bine, voi pleca, dar totuÈ™i înainte aÈ™ vrea să-mi spui cine eÈ™ti? Mă chinuie această necunoaÈ™tere, această imposibilitate de a citi în Dacia din tine.
Romula, frângându-și mâinile, îndurerată îmi strigă cu disperare:
– Dacă aÈ™ È™ti, dacă aÈ™ È™ti, Deceneu gândeÅŸti că nu È›i-aÈ™ spune? UiÈ›i că eu nu am amintiri, nu am premoniÈ›ii, nu am viziuni, am doar această Dacie atemporală È™i imemorială, această zestre genetică însăgetată de tine înainte de actul dezdumnezeirii, care vorbeÈ™te prin mine. Sunt numai o voce, vocea Daciei anistorice, atemporale È™i imemoriale. Cum aÈ™ putea È™ti dacă voia ta, pe care nu o înÈ›eleg, a fost să nu am amintiri din alte vieÈ›i È™i nici viziuni ale viitorului? Crezi că eu nu aÈ™ vrea să È™tiu? Să înÈ›eleg cine sunt? Și de ce ai hotărât că ne vom întâlni la minus, plus infinit?
Durerea și disperarea pe care mi-o transmite vocea ei tremurândă și chipul ei scăldat în lacrimi mă copleșesc. O strâng în brațe cu ardoare, ea se lipește strâns de mine și simt cum mă topesc în ea și ea în mine, devenim unul în una, una în unul și suntem TOTUL, TOTUL ȘI NIMICUL, o mângâi pe pletele-i ce curg șuvoi pe umeri, și-i spun cu o voce plină de o iubire infinită, atotputernică, copleșitoare:
– Nu vreau să È™tiu cine eÈ™ti! Cred pur È™i simplu că eÈ™ti egala mea, că suntem creatori îngemănaÈ›i de lumi noi ÅŸi mi-e suficientă această credință. Restul, va veni de la sine. Când voi reuÈ™i să reunesc amintirile È™i să am viziunea deplină a viitorului, voi È™ti cine eÈ™ti, aÈ™a că voi pleca urmându-mi calea scrisă de mine È™i de tine, tot aÈ™a cum È™tiu că tu mă vei aÈ™tepta aici, È™i vei construi ceea ce ai spus că vei construi, pentru ca, reuniÈ›i aici pe Muntele Kognaion, să purcedem cu fratele tău Burebista la ridicarea lumii noi.
Se dezlipește de mine, își șterge lacrimile scoică de pe obrajii marmoreici în paliditatea lor și cu ochii prinși în ochii mei îmi grăiește cu tandrețe:
– AÈ™a să faci, Deceneu iubit È™i venerat, zeu È™i om îndumnezeit, om îndumnezeit È™i om ales. Eu voi fi aici pe muntele ce ascunde privirilor aÈ™teptându-te oricât pentru a ne trăi visul. Vei lua cu tine Jurnalul devenirii. ÃŽn el vei scrie despre tot È™i toate. Va fi memoria ta È™i-a mea È™i-a daco-valaho-românilor, când va fi descoperit ÅŸi înÈ›eles, va lumina de peste timp, va fi revelaÈ›ia supremă pentru daoii-davo-dacii care vor avea ochii larg deschiÈ™i spre cunoaÈ™terea prin credință.
Ultimele ei cuvinte au menirea de a deschide zăgazurile cerului de deasupra noastră. Plouă cu lacrimile împlinirii. Trăim pe culmile beatitudinii, înlățuiți, imaculați luminând de dincolo de lumină, o lumină vie. Ne contopim, spirit și trup. Trăim magia hyperboreiană, magia zeie. Suntem zeul și zeia îngemănați, dăruindu-ne iubirea supremă, profană și sacră. Concepem imaculat o întreagă lume prin trăirea zeie a iubirii. Suntem noi, noi și cerul și lacrimile binecuvântării.
Se lasă ceața peste Kognaion, ne învăluie, dar noi nu o mai vedem. Suntem una cu viziunea împlinirii și a imaculatei concepțiuni.
Dăruirea e desăvârșită. Ea e lângă mine. Privim cerul care se înseninează. E încă noapte, noapte de taină și mister. Zăresc o stea, o stea ce mi-e necunoscută. Nu am zămislit-o eu, a născut-o iubirea noastră. E steaua Daciei, a Daciei Hyperboreene.
Privesc spre Romula care luminează încă, luminează precum steaua ce tocmai s-a născut pe cerul noii Hyperborei. Îi spun cu vocea mea, de dincolo de timp și spațiu:
– Romula Romania, am trăit iubirea desăvârÈ™ită cu È™i prin tine. Ca Zamolxis am fost înÈ™elat de natura mea umană, de după trăirea dezdumnezeirii, È™i am cedat farmecelor Lupinei -alter-ego-ul tău demonic – È™i am zămislit prin trădarea naturii mele zeie pe Romulus, cel care a devenit ÃŽntemeietorul Romei. Acum, ca Deceneu, te-am găsit pe tine zeia întrupată, zeia fără nume: zeia ce poartă în sine toată cunoaÈ™terea zeiască: cunoaÈ™terea lui Ore-Ora, lui Bendis È™i a Hestiei. Vei zămisli o pruncă. O vei numi Dochiana. Ea va fi Mamă-Sacră pentru neamul nostru, neamul ales, neamul celor care se vor putea nemuri, neamul celor care vor crede în Dacia Edenică. Am ctitorit prin uniunea noastră zeiască: Dacia…! Dacia care peste veacuri se va numi România, după numele tău, de zeie. ÃŽn sfârÈ™it, ai un nume. Lacrimile cerului te-au scăldat în lumină aÈ™a că te botez : Romania-Zeia. Pentru mine, ai fost, eÈ™ti È™i vei fi, nu Ore-Ora, nu Bendis, nu Hestia, ci Romania- Zeia, steaua mea, steaua lui Hyperboreus, steaua lui Deceneu È™i a profetului Dacianus, È™i amândoi vom deveni, când ne vom fi împlinit destinul zeiesc È™i uman, pentagrama Daco-Valaho-României, zeitatea pentatonică: Hyperboreus- Deceneu-Dacianus-Ore-Ora-Dochia-Romania. Acum pot pleca liniÈ™tit. Știu cine îmi eÈ™ti È™i îți voi fi, È™i È™tiu că peste milenii È™i milenii vom fi iar zeul È™i zeia îngemănaÈ›i.
Romula, strălucind de bucurie mă privește zâmbitoare și-mi zice suav:
– Sunt fericită, Deceneu, fericită ca zeie È™i femeie. Voi zămisli o pruncă, rod al iubirii imaculate, al iubirii ce nu cunoaÈ™te moarte È™i e veÈ™nică precum lumea creată de noi, noi-doi îngemănaÈ›i. Acum, te las să pleci, cu inima uÈ™oară, pentru că eÈ™ti cu mine, eÈ™ti în mine, È™i aÈ™a precum spui, peste timp, vom fi iar ceea ce am fost cândva, înainte de dezdumnezeire.
Mijesc zorii. Ne găsim goi de veÈ™tminte, dar învăluiÈ›i în lumina dimineÈ›ii ce ne binecuvântă. Suntem împliniÈ›i prin forÈ›a iubirii noastre zeie È™i preafericiÈ›i. Am trăit Hyperboreia dăruindu-ne cu trup, suflet È™i spirit, am fost ai nemuririi preÈ› de o noapte, am revenit în profanul vieÈ›ii purtând cu noi trăirile dumnezeirii… Sunt pregătit acum să plec pe calea ce mi-am scris. Romula mă pregăteÈ™te de drum, îmi aduce Jurnalul È™i-mi spune cu blândeÈ›e:
– PriveÈ™te Deceneu, a apărut Marele Lup Alb, călăuza ta pe drumul cunoaÈ™terii prin credință È™i duhul Hyperboreiei È™i al Daciei anistorice. Te va urma È™i te va ocroti de tot răul care se pregăteÈ™te să ne atace lumea, pe care suntem pe cale de a o construi, deocamdată independent unul de altul, È™i mai apoi uniÈ›i în trinitatea iubirii desăvârÈ™ite. E însoÈ›it. Oh, da, e chiar ea Marea Preoteasă cu suflet È™i trup de copil Or-Nika. Sigur, are un mesaj pentru tine.
Or-Nika, care nu are cum să audă ce-mi zice Romula, pentru că vorbește șoptit, îmi spune:
– Deceneu, sunt aici pentru a primi încă o dată binecuvântarea ta. Tu nu îți aminteÈ™ti deocamdată, dar cândva, în timpul vieÈ›ii tale ca Zamolxis, mi-ai dăruit planta nemuririi, planta dătătoare de viață. Nu mai È™tii nici că am fost soÈ›ia Magului Ginius, că am murit ÅŸi tu m-ai readus la viață picurând pe buzele mele lipsite de suflare, ambrozia plantei. După înviere, m-ai binecuvântat să fiu veÈ™nic copilă È™i să nu îmbătrânesc atâta timp cât voi trăi, aici, pe muntele sacru Kognaion, în sanctuarul ridicat în memoria lui Ginius. Mi-ai spus atunci că ne vom revedea într-un moment crucial pentru tine, ÅŸi iată că spusele È™i vrerea ta se împlinesc acum, când din iubire profană È™i în iubire zeie, tu È™i Romania veÈ›i naÈ™te o pruncă imaculată, care va creÈ™te în templul meu È™i va rămâne copilă, până ce va veni vremea să își ia zborul È™i să își împlinească destinul de a deveni Mamă-Sacră pentru daci, urmaÈ™ii daoilor. Nu È›i-ai hărăzit să o poÈ›i vedea în această viață, o vei vedea peste milenii, când tatăl È™i fiica se vor regăsi întrupaÈ›i.
În vreme ce-mi vorbește, mă uit la ea și nu-mi vine să cred, deși copil, ca făptură, are cunoașterea hyperboreiană, și știu că grăiește adevărul și numai adevărul, și că a fost soția lui Ginius, dar nu-mi amintesc încă cum i-am dăruit învierea. Cu toate acestea știu că voi vedea atunci când va trebui să văd.
Îi răspund:
– Èši-o încredinÈ›ez pe Romula. Ea e binecuvântarea mea pentru tine, aÈ™a cum Marele Lup Alb m-a ocrotit, mă ocroteÈ™te È™i mă va ocroti, aÈ™a È™i tu o vei proteja de rău. El e duhul meu. Tu vei fi al ei, È™i când cele două duhuri se vor reuni, aÈ™a cum È™i noi – eu È™i Romania – ne vom împlini ca zei È™i oameni, vom lumina pe cerul Daco-României. Acum trebuie să plec. Vă las cu bine. Ne vom revedea când va fi să fie.
Romula mă îmbrățișează. Nu mai are lacrimi în colț de pleoapă. Îmi zâmbește. Fericirea e cu ea, e în ea și va irumpe. (va urma)
Autor: Cosmina Cozmean
Leave a Reply