Vulturul…

DiniÅŸor fusese cât pe-aci să încaseze de la maică-sa o scatoalcă din pricina… culturii. Mai precis, a lui Vasile Alecsandri. Åži mai precis, a poeziei „Oda ostaÅŸilor români”. Tocmai li se predase la ÅŸcoală ÅŸi fetiÅ£a, conÅŸtiincioasă din fire, învăţase câteva strofe pe de rost, la îndemnul învăţătoarei. Noroc că memora uÅŸor ÅŸi, în plus, avea ocazia s-o mai îmblânzească pe doamna în cauză, care n-o prea avea la inimă pentru că nu era bună la matematică ÅŸi, la ore, vorbea ÅŸi desena aproape tot timpul, secondată cu entuziasm de prietena ÅŸi colega ei de bancă, o puÅŸtoaică drăgălaşă ÅŸi deÅŸteaptă, cu un aer uÅŸor năuc ÅŸi degetele veÅŸnic murdare de cerneală.

Erau amândouă cam artiste ÅŸi cam zăpăcite, iar Tovarăşa – Tova – aprecia mai degrabă genul sec ÅŸi riguros, mai aproape de ceea ce emana ea însăşi, un soi de uscăciune savantă ÅŸi total lipsită de umor.

Atâta doar că, în vreme ce se străduia să reţină versurile patriotice ale bardului de la Mirceşti, Dinişor n-avea de unde să ştie că se va sluji de ele într-o manieră neortodoxă şi riscantă, pasibilă de pedeapsă.

Se întâmplase s-o enerveze pe Mica într-o zi. Cu ce anume? Nu mai ÅŸtie nimeni, probabil cu fleac ca oricare altul, petrecut într-un moment când mama era obosită, iritată sau fără chef. Cert e că, scoasă de-a binelea din sărite, femeia o apostrofase pe copilă folosind un ton ridicat ÅŸi un adevărat potop de cuvinte care se încheia cu inspirata formulă „căcat mic ce eÅŸti”, urmată de o suită de semne de exclamaÅ£ie. Replica îi ieÅŸise fetiÅ£ei din gură negândită, clară ÅŸi cât se poate de… literară. „Că din vultur vultur naÅŸte, din stejar stejar răsare!”, citase DiniÅŸor cu aplomb, ca ÅŸi când tocmai i-ar fi testat cineva, taman atunci, abilitatea de demonstra că-i cultă ÅŸi cu lecturi serioase în materie de poezie.

Cât despre maică-sa, după un moment de tăcere asortată cu niÅŸte ochi mari ÅŸi bulbucaÅ£i, îşi dusese mâna la gură ÅŸi ieÅŸise vertiginos din încăpere. Abia peste ani îi mărturisise că, pe moment, se văzuse pusă în încurcătură. Să penalizeze obrăznicia? AÅŸa ar fi fost pedagogic, dat fiind că dracul ăla de fată tocmai o făcuse… căcat mare. Să ignore ofensa? AÅŸa ar fi fost, poate, didactic, chipurile ca să nu încurajeze, prin exces de atenÅ£ie, manifestări similare. Problema era că o buÅŸise râsul într-un asemenea hal, încât preferase să procedeze, dacă tot ne aflam amândouă la capitolul citate, ca-n Topârceanu, pe principiul „Unul părăseÅŸte sfada. ÃŽntorcându-se cu coada…”

Şi mai fusese şi mândră de fie-sa.

Codrina Tomov

Foto preluare internet.