Casa veche din centru

Câteodată îi era dor de casa veche din centru, cu mirosurile şi forfota ei. De cum păşeai dincolo de poarta înaltă cu vopseaua crăpată şi ochiurile de geam apărate de dantelăria neagră din fier forjat, intrai într-o altfel de lume. Cum înaintai pe sub bolta rotunjită, în mijlocul căreia atârna un lampadar cu lumină săracă, puteai s-o iei la stânga, pe scări, sau să te opreşti în curticica pavată cu dale de piatră tocite, unde te întâmpina veranda soţilor Constantinescu, împrejmuită cu un gard mititel, vopsit în verde.

Adăpostea o masă simplă de lemn şi câteva scaune tip camping, acoperite de-un umbrar mare, dungat şi ponosit, în alb-roşu. Aici îşi beau cafeluţa, în dimineţile de vară, Tanti Ţuţi şi Nenea Liviu, uneori întovărăşiţi de Mica, Ticu, Doamna Ardelean şi, arareori, de colonel, un bărbat drept ca un băţ şi scump la vorbă, care fuma pipă. Prin geamul bucătăriei năvăleau în fiecare zi alte mirosuri, mereu ispititoare: de gulaş (Tanti Ţuţi era unguroaică), de langoş cu brânză liptoi şi mărar, de prăjitură cu cremă, de cartofi franţuzeşti, de spanac cu chiftele.

Tufele de gherghine albastre ÅŸi roz, cu inflorescenÅ£e rotunde cât căpăţânile de varză, n-aveau nici un parfum decât acela al pământului gras ÅŸi umed de sub ele, în schimb ghivecele cu muÅŸcate aromeau dulce ÅŸi proaspăt, făcând concurenţă, primăvara, timidelor lăcrămioare cu căpÅŸoare de perlă aplecate în jos, care emanau o mireasmă discretă, ameÅ£itor de plăcută. ÃŽn faÅ£a cămăruÅ£ei lui Ucea – nimeni nu-i spunea nici Doamnă, nici Tovarăşă, nici Tanti – ci, pur ÅŸi simplu, Ucea, de parcă biata femeie de serviciu care saluta pe toată lumea, dar nu vorbea cu nimeni nici n-ar fi meritat mai mult – izul era unul aspru, de leÅŸie, iar dincolo, la gura subsolului locuit de familia Meszaros te întâlneai cu cel de mucegai, igrasie ÅŸi petrol lampant, împletit, dar numai duminicile, cu un miros plăcut de baigli cu nucă ÅŸi cu mac.

Baigli cu nucă ÅŸi cu mac făcea ÅŸi bunica. Când îi era dor de ea ÅŸi de plăcintele acelea nemaivăzute, se închipuia în bucătărie, aÅŸezată pe scaun în faÅ£a farfuriei pline ÅŸi atingând cu vârfurile degetelor marginea feÅ£ei de masă albe, imprimate cu maci sângerii. ÃŽn post, însă, nu era rost să te-nfrupÅ£i cu asemenea bunătăţi. ÃŽn locul lor apărea „plăcinta săracă”, un soi de negresă făcută cu magiun de prune, făină ÅŸi bicarbonat, peste măsură de rea la gust. O mânca ÅŸi pe aceea, de dragul bunei Floriana, deÅŸi mai degrabă se prefăcea. Lua o muÅŸcătură din coca brună, iar apoi învelea restul într-un ÅŸerveÅ£el ÅŸi-l băga în buzunar. Desertul copt cu atâta dragoste sfârÅŸea în tomberonul cilindric de tablă de sub poartă.

După bucătărie, îşi amintea de camera de la stradă. ÃŽÅŸi imagina că se aÅŸează pe recamier sau că deschide ÅŸifonierul bătrân, umplându-ÅŸi nările cu parfumul levănÅ£icii. Sau că deschide un borcan de dulceaţă în care zucker-perele mici ÅŸi aromate stăteau întregi, ca prin minune, scufundate în siropul gros, de culoarea mierii. Apoi căuta în dulăpiorul de la căpătâiul patului cartea ei dragă, „PoveÅŸti din Å¢ara Soarelui-Răsare”, ÅŸi privea îndelung ilustraÅ£iile acuarelate.

Îi era dor de casa veche din centru, în seara aceea chiar îi era dor. Adormi cu gândul ca, într-un weekend, să ia trenul până-n oraşul natal şi s-o revadă, cu curte cu tot, chiar dacă ştia bine că oamenii ei nu mai erau demult. Nici bunicii, Costică şi Floriana, nici Ţuţi şi Liviu, nici Doamna Zoe, nici Ana Munteanu, nici Domnul Roth, drăguliţul. Nici măcar Ucea.

ÃŽn secunda următoare, se văzu în curte. Doar că era noapte, noapte adâncă, iar ferestrele – ÅŸi cele de la parter, ÅŸi cele de la catul al doilea – toate ferestrele erau întunecate. „Åži cum altfel ar trebui să fie, mă rog, la ora asta? Oamenii, ăştia care locuiesc acum aici, dorm, cu siguranţă. Dintre foÅŸtii vecini mai trăieÅŸte doar Doamna Havlin, dar n-are cum să fie trează nici ea. ÃŽn plus, trebuie că-i bătrână acum… Să aibă… cam cât? Pe la 80 de ani tre’ să aibă”

ÃŽn timp ce-ÅŸi spunea toate astea, dând ocol curÅ£ii cufundate într-o liniÅŸte stranie, un gând o făcu să se oprească. „Ok, am ajuns aici, dar de ce naiba n-am nicio amintire de pe tren? Cum de mi s-a ÅŸters din memorie drumul, care în mod normal durează peste o oră ÅŸi jumătate?”

Apoi se trezi. Întrebările o expulzaseră din vis. A mai văzut, de atunci, casa veche din centru, însă doar pe dinafară. În curte n-a mai putut ajunge. Poarta înaltă cu vopseaua crăpată are acum interfon. Toate numele înşirate sub ecranul electronic sunt necunoscute.

CODRINA DIANA TOMOV