La Fântâna cu plopi, fire-aÅ£i ai…

În satul lor de lângă Vidin, se născuseră vlahi şi vorbeau vlaşki, adică o oltenească autentică de prin părţile Calafatului, presărată cu simpatice regionalisme şi cu arhaisme pitoreşti, printre care se rătăciseră, fenomen firesc, o mână de neologisme bulgăreşti.

Åžtiau că sunt români din moÅŸi-strămoÅŸi ÅŸi îşi iubeau neamul. „Limba noastră, legea noastră”, ziceau, iar România era, pentru ei, „Å¢ara”.

ÃŽnainte să meargă, efectiv, la „ÅŸicoală”, cei mici treceau printr-un fel de clasă pregătitoare a cărei unică menire era de a-i ajuta să înveÅ£e bulgara, o mare necunoscută pentru liota de copii ai căror părinÅ£i ÅŸi bunici, generaÅ£ii întregi de Florici rebotezate Sfeta, de Ioni deveniÅ£i Ivani ÅŸi de Petre transformat în Petăr, comunicau acasă exclusiv în limba înaintaÅŸilor lor, scoborâtori din Traian ÅŸi Decebal.

De convertirea fragezilor vlahi în cetăţeni bulgari de naţionalitate bulgară se ocupa, în sătucul de la malul Dunării, bătrânul învăţător, român şi acela, care se străduia să respecte regulile date de stăpânire şi, la clasa pregătitoare, să nu scape vreo vorbuliţă în limba neoficială şi adevărată a comunităţii căreia, de altfel, îi aparţinea întru totul. De bine, de rău, puştimea reuşea să prindă din mers, mai ales prin deducţie, câteva cuvinte bulgăreşti, deşi cu preţul câtorva hazoase confuzii.

PuÅŸi să memoreze un cântecel care, tălmăcit în română, ar fi avut un vers spunând: „Eu merg la ÅŸcoală, măcar că sunt micuÅ£”, unde versiunea bulgară a lui „măcar că” suna „macar ce”, copiii înÅ£eleseseră, apelând la proximitatea familiară, „măgar” È™i intonaseră textul cu asinul în mijloc, deÈ™i le era greu să priceapă ce căuta urecheatul pe-acolo.

Altfel, învățătorul își vedea de treabă, iar sâmbăta îi lua pe puii de român în câte-o excursie, nu foarte lungă, în afara satului. ÃŽn dimineaÈ›a cu pricina hotărâse deja destinaÈ›ia È™i, la finele unui scurt expozeu în bulgară, adăugă: „DeÅ£a, dneska ÅŸte hodime na…” („Copii, astăzi vom merge la…”) „…Fântâna cu Plopi, fire-aÅ£i ai dracu’ „.

Toponimul neaoÅŸ, ÅŸtiut de toată lumea ca atare, îl făcuse să uite că-i la clasa pregătitoare ÅŸi nu în bătătura proprie, la harţă cu Măria, nevastă-sa. StraÅŸnic se mai înjurau când se aprindeau din câte-un te miri ce, iar sudalma era întotdeauna naÈ›ională È™i daco-română…

CODRINA DIANA TOMOV