Te iubesc!

Neasemuitul, pentru prima oară de când mă știu, îmi sare în brațe, mă strânge bărbătește și îmi spune zâmbind aureolat:

– Preafericite Deceneu, acum eÈ™ti cu adevărat iluminat. Ai devenit TATÄ‚! Știu că nu îți mai încapi în piele de bucurie, că te simÈ›i în al nouălea cer, că te simÈ›i dumnezeit pentru că ai pus în Romula lumina Ta, lumina spaÈ›iului sacru, lumina Daciei Nemuririi, căci noi ne nemurim, nu doar prin credință È™i viață dusă în cumpătare, ci È™i prin vlăstarele noastre, în care sădim genele încrederii în triumful vieÈ›ii asupra morÈ›ii È™i în credinÈ›a libertății de spirit, chiar robiÈ›i, fiind. Știu că È™i eu voi deveni, când va fi timpul, tată, È™i voi fi preafericit È™i binecuvântat.

Acum, hai! Să lăsăm vorba È™i să intrăm să le vedem: pe Dochiana È™i Romula, spirit din spiritul nostru nepieritor…!

Deși uimit încă de înțelepciunea închisă în vorbele rostite de Neasemuit, deși știu cine e și de unde are cunoașterea profundă pe care o stăpânește precum un mag, nu mai spun nimic. Mă grăbesc să-mi cunosc fiica și să o revăd pe draga mea România, zeia purtătoare de lumină și scânteie vie, eroina zilei și a vieții.

Intrăm. Romula È›ine în braÈ›e minunea noastră. Mă uit la ea. E mai frumoasă ca niciodată, e ca o zână dintr-o poveste, povestea vieÈ›ii împlinite. Zâmbetul ei e cel al femeii deplin fericite ÅŸi eu mă simt transfigurat. DeÈ™i mai mereu îngândurat È™i întunecat în privire, mă simt iluminat de o lumină clară È™i blajină – precum a spus micuÈ›ul, dar neasemuitul Burebista – .

Mă apropii ușor de ele. Parcă mi-e teamă să nu alung prin apariția mea bruscă armonia ce s-a pogorât asupra lor, dar Romania, intuindu-mi spaima, îmi face semn ușor să mă apropii, spunându-mi cu o voce nespus de duioasă:

– Vino, dragul meu, să nu ai teamă! Te aÈ™teptăm să ne vii, să fii una cu noi, să clădim împreună armonia, apoi uitându-se către frățiorul ei adaugă: „Hai, vino, È™i tu Neasemuitule, deopotrivă de drag, ÅŸi pe tine te aÈ™teptăm, ÅŸi tu eÈ™ti spirit din spiritul nostru iluminat de poezie, ÅŸi tu, È™i Or-Nika, È™i Oroles, È™i Oras, È™i toÈ›i daoii care È™tiu a se bucura de miracolul vieÈ›ii…

Auzind-o, teama se risipește. Ajung lângă ea deîndată și văd minunăția. Dochiana își aruncă ochii asupra mea. Mă țintește cu privirea şi își întinde mânuța firavă către mine. Înțeleg că mă simte și vrea să mă atingă, să mă cunoască, nu, să mă cunoască, mă corectez în gând, ci să ne cunoaștem, să ne trăim unul pe altul și toți laolată. Chiar sunt în al noulea cer, nu îmi găsesc cuvintele, cu toate că în orice altă împrejurare le folosesc cu mare ușurință și le stăpânesc dar, acum, în această clipă sfântă mi se refuză. Sunt tăcut ca liniștea unei nopți de vară. Mă gândesc, că Dochiana se naște în miezul verii, nu întâmplător. Va fi o solariană, o iluminată, o știu, o simt după cum mă strânge de mână. Îmi transmite o energie fantastică și îmi redă vocea amuțită înainte de contact. Îi spun cu voce caldă pe care nu mi-o recunosc:

– Dochiana, zâniÈ™oară scumpă! Minune mică! Mă topesc de drag, când te privesc. Cum te uiÈ›i tu, la mine, cu ochii tăi  fascinanÈ›i È™i magici? Mă sorbi cu privirile, mă domini, mă uluieÈ™ti. Ah! Romania, ce fericire, ce împlinire, ce infinită bucurie…! ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, pentru că ai luptat cu moartea, că ai înfrânt-o, că deÈ™i la un pas de a trece pe tărâmul ei, nu ai plecat, ai rămas cu mine, cu noi È™i mi-ai dăruit miracolul vieÈ›ii. TE IU…BE… SC!… Știu nu È›i-am spus-o de când mi te-ai dăruit, dar am trăit iubirea zi de zi È™i ceas de ceas, doar că nu am putut s-o mărturisesc.

Acum, mă simt liber, nu doar să o trăiesc în mine, ci și să o rostesc. Uite, vezi, plâng, eu care nu știu ce e plânsul, plâng cu lacrimi de fericire, fericirea de A NE FI UNA toți trei. Cu timpul, și daoii vor învăța FERICIREA de A-ȘI FI UNUL, unul-altuia.

Autor: Cosmina Cozmean (va urma)/ foto preluare internet