ÃŽn vis, Ada Kaleh

Pe terasa cafenelei, la colțul de stradă din cer

departe de oricare apă vicleană

toamna și-a îmbărcat șalvarii castanii,

Se înfruptă lacom din bucata de soare

dulce și lipicioasă ca o baclava.

M-am așezat pe o așteptare de sare

mesele dispersate în unghiuri de lumină

prea multă, prea dureroasă,

unde cei fără chip își savurează cafeaua.

Le simt doar privirea din spatele umbrei

nisipul clipei l-a acoperit viața sub ultima sa ecluză.

Amintirile nu mai sunt ale mele

dar mă bântuie încă frisonul lor.

Jinduiesc la ceva care parcă a fost, dar nu va mai fi.

E prea grea povara apei și a istoriei.

Pe înserate, printre rădăcini contorsionate de lună

se va tângui naiul, va plânge lăuta.

Lângă acei chiparoși pasionați vor dansa

perechi melncolice de migdali și leandri.

Nu am parale de bacșiș, doar versuri.

Efendi, pregătește totuși cafeaua și narghileaua

și adu-mi șerbetul de mentă,

să-mi răscolească toate caniculele

din verile despuiate până la indecență.

Să-mi rămână doar toamnele serioase până la disperare

și visul unei insule despre care bunica îmi povestea

când ghebele își risipeau aroma

sub capacul ultimelor memorii

pe plita încinsă.

Melania Briciu Atanasiu- fragment din volumul de versuri „Ostile”-

Editura Inspirescu – 2018