Taicu

Taicu avea întotdeauna, dar întotdeauna, buzunarele pantalonilor pline de bomboane. Pentru cai ÅŸi copii. Pentru cai, în buzunarul din stânga, „Lukceta” vrac, neambalate ÅŸi lipicioase. Dropsurile naÅ£ionale ale Bulgariei, rotunde ÅŸi alb-sidefii, cu o vagă aromă de mentă.

Lukceta înseamnă cepÅŸoare, doar că arpagicul acela era dulce ÅŸi bun, chiar dacă n-avea parfumul intens al celorlalte bomboane naÅ£ionale bulgăreÅŸti, „Violetki”, movulii, în formă de floare ÅŸi cu o inconfundabilă mireasmă de toporaÅŸi. ÃŽn buzunarul din dreapta, parcă nesecat, se găseau mereu celelalte Lukceta, pentru copii. Când întâlnea unul, doi sau o ceată pe uliÅ£ele satului, Taicu dăruia fiecăruia câte o bombonică învelită în hârtie cerată cu dungi sinilii. Când ducea calul la păscut, cepÅŸoarele slujeau la… negociere.

– Haide măi tare, Magdo, că n-am vreme să stau de tine!, striga Taicu. ÃŽn limba lui de român timocean, „tare” însemna „repede”, iar „de”, în context, „după”. Magda era iapa, o murgă oarbă, frumoasă ÅŸi supusă dintr-o lungă generaÅ£ie de Magde. Mânjii masculi se numeau, cu toÅ£ii, Fury, rostit Fiu-ri. Câinii lupi erau Vihăr, adică Vifor, iar maidanezii mici, după caz, Bubi sau Buba.

– Haide, Magdooo, dacă vii îţi dau o bomboană. Haide, că cherzi (pierzi) bomboana, insista el. Dacă roaiba îl asculta, o cinstea cu o Lukceta din buzunarul stâng. Când stocul era pe sfârÅŸite, realimenta din traista albastră, agăţată în cuhne, în cui, lângă cea roÅŸie, unde găseai întotdeauna dropsurile îmbrăcate în „artie” vârstată.

Copiii şi caii îl iubeau necondiţionat pe Taicu. Poate de dragul bomboanelor, poate pentru că-l cunoşteau blând, bun şi sfătos, gata să-i asculte cu seriozitate, prichindeii satului se ţineau ciorchine după bătrânul cu bucle dese, colilii, care încerca să-şi ascundă statura măruntă păstrându-se drept lumânare, chiar şi după 75 de ani. Caii veneau, cu nări fremătânde, să-i mângâie şi să le vorbească. Era tovarăşul lor. Când feciorii lui, îngrijoraţi pentru sănătatea lui Taicu, îi propuseseră s-o vândă pe Magda, ca să nu mai fie nevoit s-o ducă la păşune, se opusese cu fermitate.

– Nu bre, nu vă las s-o daÅ£i. ÃŽn neamul nostru am avut cai, pe toată vremea am avut cai. Caii au fost libertatea noastră, aÅŸa să ÅŸtiÅ£i. Åži eu, deh, n-am să mor din asta. De-a timp, când mi-o veni vremea, o să mă duc ÅŸi eu, c-aÅŸa-i ursata omului pe lumea asta. Da’ cât trăiesc se cheamă că n-am murit!, spunea el.

Şi a trăit până i-a venit vremea. La vreo trei ani după moartea lui, stând pe treptele casei, nepoată-sa din România şi-a adus aminte de bomboanele pentru cai şi copii, vorbind cu Sfeta, bunica.

– Mai Å£ii minte, Maico, buzunarele lui Taicu, pline de Lukceta? Ä‚l din stânga, pentru copii, ăl din dreapta, pentru cai…

Bătrâna o privi lung, cu zâmbet tainic şi lăcrămiţă limpede în colţul ochilor mari şi albaştri. Băgă mâna adânc în buzunarul drept al şorţului ponosit şi scoase o cepşoară cu strai de hârtie în dungi alb-albastre.

– Ia, dacă Å£i-e dor…

Codrina Diana Tomov