În sfârşit, veni şi ziua cu serbarea. Dăscălită, îndrumată, sâcâită, corectată şi încurajată de toţi ai casei, care i-au organizat un şir lung de repetiţii particulare, cu şi fără costumul popular, cu şi fără basma, cu şi fără opincuţele noi în picioare, cu şi fără furca de tors miniaturală ţinută strâns în mânuţa stângă, Dinişor ştia că n-are niciun motiv să se teamă. Cunoştea bine cântecul, strofă cu strofă, deprinsese chiar şi o anume modulaţie a refrenului, unde la început se cam poticnea. O instruise bine buna Floriana, femeie bătătarnică şi ambiţioasă foc, înzestrată ea însăşi cu o voce frumoasă de altistă. Cânta minunat pricesne şi, pe când era doar o copilă, era cât pe-aci să ajungă să primească o bursă pentru Conservatorul din Bucureşti. O remarcase, la biserică, un muzicolog celebru, originar din satul ei, şi-i propusese Persidei, mama fetiţei de atunci, s-o ia pe micuţă în Capitală şi s-o facă artistă de operă.
„Fata mea, să să ducă ÅŸantanistă prân‘ străini, să să facă curvă? Ba! O să rămână acas‘ ÅŸi o să să ducă fain-frumos la ÅŸcoala de moaÅŸe!„, ripostase ardeleanca. Asta înÅ£elesese ea, ţărancă simplă ÅŸi om cu frică de Dumnezeu, că s-ar fi întâmplat cu fiică-sa dacă ar fi luat drumul BucureÅŸtilor. AÅŸa se face că Floriana ajunsese până la urmă soră medicală în loc să joace în „Tosca”, dar ceva-ceva legat de scena lirică tot se prinsese de ea. Lălăia prin casă arii din „Ana Lugojana” ÅŸi se dădea în vânt după cântarea „Codrule, ce te mândreÅŸti„, pe care o interpreta în grădină, la plivitul buruianului, cu talent ÅŸi aplicaÅ£ie. De fiecare dată când bunică-sa ajungea la pasajul „Păsărică mică, mică din ogor/Nu cânta aÅŸa voinică/Nu cânta, că mor„, DiniÅŸor cădea pe gânduri. Era mare – avea cinci ani – ÅŸi ÅŸtia ce înseamnă să mori. Mori dacă eÅŸti bătrân ca Nană Marica, sau dacă eÅŸti bolnav, cum a fost săracu‘ Oanea. Dar nu pricepea nici în ruptul capului de ce cântecul unei păsărele ar putea să ucidă un om în toată firea.
Tot din repertoriul Florianei fusese ales ÅŸi cântecelul cu care fetiÅ£a urma să se prezinte la serbarea de la grădi, doar că piesa selectată se numea „Toarce, leleo, toarce, toarce…” PuÅŸtoaicei îi ieÅŸea bine cap-coadă, emoÅ£ii nu avea ÅŸi răsuflase uÅŸurată când aflase că furca ÅŸi fuiorul se cer doar Å£inute la vedere, nu ÅŸi mânuite.
ÃŽnainte să urce în scenă, maică-sa îi dăduse ultimele sfaturi: să stea drept, să-ÅŸi dea bine drumul la voce ÅŸi să se uite spre public. „Åži dacă greÅŸeÅŸti ceva, tu să cânÅ£i mai departe ÅŸi să priveÅŸti către publicul din sală! Hai, puiule, c-o să iasă bine, mama va fi în spate, în culise„, îi spusese Mica.
Singura problemă era că DiniÅŸor habar n-avea ce-i ăla public. Derutată, probabil, de forma de singular, a presupus că trebuie să fie vorba de un personaj anume, iar când a început să cânte prima grijă i-a fost să-l depisteze cumva din mulÅ£imea care umplea sala festivă a grădiniÅ£ei. Har Domnului că, undeva chiar în spate, lângă uşă, stătea în picioare un ceferist îmbrăcat în uniformă. ÃŽncredinÅ£ată sută la sută că numai el ar putea fi publicul, micuÅ£a nu l-a pierdut din ochi nicio clipă, pe toată durata… recitalului. Era sigură că nu dăduse greÅŸ, doar omul ăla fusese singurul care purta haină bleumarin cu nasturi argintii ÅŸi chipiu…
Codrina Diana Tomov
Foto: preluare internet
Leave a Reply