Socată sau nu?

Bunică-mea, Bențoaia, făcea mereu. Mergeam cu ea în Herăstrău, știa ea un soc mare acolo. Culegeam.

Eu țineam „straița” din pânză, iar ea strângea florile parfumate. Aveam vreo opt ani și, ca să nu mai fac prostii prin curte sau pe stradă, mă lua cu ea peste tot.

„Mno, Dănuță, îi vide` tu ce socată face nagyanya d`ici! Socată ca la Iteu nost. Scoatem borcanele celea din pimniță, le spălăm bine la cișmea, punem într-unu` zece flori, zahăr, lămâie, drojdie și o țâr` de izmă proaspătă. Dă-te jos din copac, și țâne binie, straița ceea, coțofană, că le țâpi jos pă toate! Nu tie mai strâmba atâta, că așa-i să mâi!”

O vedeam cum trage crengile socului spre ea, și mi se părea că e foarte înaltă. Dar nu era!

Vorbea È™i vorbea, îmi povestea câte-n stele… „Să nu pleci dă lângă mine”, zicea! „Că tie prindie dracu` dă rochiță È™i tie poceÈ™te!”

Nu mă speriam eu de-un fleșcăit de drac! Pffuai! Să-ndrăznească!

„Al dracu`drac! Unde e? Că nu-l văd?”, râdeam și-mi ridicam picioru-n cap, așa cum fac patinatoarele când se învârt pe gheață.

„Ici, după soc”, zicea ea râzând hoțește. „Da` gândiesc că și pe el îl sparii, că așa iești die re`! Fuje mâncând țărâna.”

Afară era cald și vânticelul de mai purta pe umerii lui miresme de floare de salcâm, de trandafir roșu și de apă. Era bine și simțeam cum mă inundă fericirea de copil liber.

Bunica băsădea mai departe: „ … Eee, Dănuță, È™i după ce l-o vândut pă Iisus al nost, Iuda s-o spânzurat, ni aÈ™e, dă un soc ca aista. Să zice că unii oamini îl È™i văd pă Iuda cum să leagănă dă soc, ui` aÈ™e. Și că dracu` umblă pă lângă pom È™i, cum prinde un om, să răzbună: îl olojeÈ™te, îi strâmbă gura È™i îl tâmpeÈ™te.”

„Și nouă de ce nu ne face nimic?”, întrebam neîncrezătoare, dar puțin speriată.

„Păi noi strânjem flori păntru socată, avem gânduri bune. Și io-mi fac și cruce, ni așe. Iar dă tine să spărie, oricum, și să duce pă pustii. Țâne mintie rățăta, că poate-oi avea și tu prunci și le-oi face cândva: zășe flori mari dă soc, un kil dă zahăr, dacă vrei mai dulce, patru lâmâi, și pă una o storci în`untru, tri fire dă izmă, pui drojdie cât un dop, o ceașcă dă miere și apă. Păste gura borcanului așezi o farfurie sau o pânză curată.  Și-n tri-patru zâle-i gata socata.”

Bunica făcea patru borcane mari de socată și le punea, apoi în sticle, pe care le pitea pe unde putea, din cauza mea, pentru că dam năvala ca o tembelă. În câteva zile era bună de băut. Ușor acidulată, dulce și aromată, curgea pe gâtlej, de jurai că-i trasă de cineva în burtă. Beam până mă umflam ca un butoi, apoi stăteam ore întregi la budă cântând (când nu citeam, cântam!) „Magdalena” și „Privesc din Doftana, prin gratii de fier”  până amorțeam și abia mă mai puteam ridica.

„Iar mi-o băut, coțofana, socata!”, cârâia bunica, dar râdea.

„Păi pentru cine-ai făcut-o? Doară nu pentru mine!”, zicea și tataia, sugând ca un socialist cinstit dintr-o împuțită de Mărășească.

Eeh, dragii mei, să È™tiÈ›i că È™i în ziua de azi, după atâția ani, de fiecare dată când trec pe lângă un soc, mă uit bine de tot în crengile lui, ca să-l văd pe Iuda cum se leagănă, ca un tâmpit, de È™treang. Și parcă-o aud È™i pe bunică-mea râzând…

Rețetă:

10-12 flori mari de soc (pot fi și uscate), pentru un borcan de 10 litri, 500 gr. zahăr (sau mai mult, dacă vreți mai dulce), miere (dacă vreți), zahăr vanilat (dacă vreți!), mentă (la alegere), patru lămâi grăsane, tăiate-n patru (una o stoarceți peste flori), 15-20  gr. de drojdie și apă. Deasupra borcanului puneți un tifon sau o farfurie. Apoi, zilnic, amestecați în compoziție. Spor și poftă!

Dana Fodor Mateescu- 11.05.2020

Foto: Muchinuța