Cea mai frumoasă poveste din lume

Nu mai ÅŸtia nicio poveste, niciuna. ÃŽi epuizase pe Ispirescu, FraÅ£ii Grimm, Andersen, trecuse la volumul gros de basme ruseÅŸti pe care se văzuse nevoită să-l memoreze. Apoi se documentase copios din seria „PoveÅŸtilor nemuritoare” ca să poată continua ritualul fiecărei seri.

Problema era că fie-sa era realmente insaţiabilă în materie de istorisiri la lăsatul întunericului şi, în mod bizar, nu accepta să-i fie citite. Asta însă s-ar putea să fi avut legătură cu veioza cu peşti de pe noptieră. Îi plăcea atât de mult, încât aproape că nu putea adormi fără să privească, hipnotizată, cum pe suprafaţa verde şi vălurită a abajurului de plexiglas alergau roată, unduind din cozi, sute de peştişori de lumină. Un kitsch ordinar, dar fetiţa şi-l dorise din tot sufletul după ce văzuse ceva asemănător la Rodica de la trei.

Emilia, mama Rodicăi, croitoreasă eminentă şi baptistă ferventă, considera că lampa mare ce trona imperial pe o comodă bine lustruită, deasupra mileului, e cel mai frumos obiect din toată casa. O aprindea şi ziua doar ca să se delecteze cu peisajul marin şi să impresioneze puţinii musafiri cu această achiziţie de ultimă oră a lui Aurel, bărbată-su, mecanic de locomotivă şi om cu gust. O cumpărase din bazar şi ieftin nu fusese.

După ce o văzuse şi Dinişor, nu mai putuse nimeni s-o scoată la capăt cu ea: îi trebuia veioză cu peşti şi gata. Degeaba încercaseră părinţii s-o înduplece, să-i ofere câteva alternative inspirate, printre care şi elegantul glob pământesc, care răspândea o lumină plăcută, difuză, şi se rotea arătându-ţi continentele şi oceanele lumii. Fuseseră obligaţi să găsească undeva o drăcie de-aia kitschoasă, ceea ce nu se dovedi a fi chiar un lucru uşor. În magazine nu erau, iar târgurile erau rare şi nici nu puteai fi sigur că aveau aşa ceva în ofertă. Până la urmă, dibuiseră undeva la ţară un meşter care confecţiona la comandă veioze în genul ăla.

Pe piciorul din lemn strunjit se fixa becul. În jurul lui punea un cilindru mobil de carton cu găuri decupate în formă de peştişori, acoperit cu un capac de borcan de compot tăiat în chip de morişcă. Deasupra venea un abajur evazat, din plastic albastru, ondulat. Când aprindeai becul, aerul cald punea în mişcare aripile moriştii, iar cilindrul pornea să se învârtă, creând iluzia imaginii unui acvariu plin de viaţă, populat cu mici fiinţe de lumină care înoată.

Cea mică fusese în extaz, iar povestea de seară nu mai putu să înceapă fără ca peştii să zburde vesel în apa lor de plexiglas. La lumina lor n-aveai cum să citeşti, aşa că basmul trebuia să fie istorisit prin viu grai. Până la urmă, îl putea inventa, dacă-şi punea mintea.

– A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; când se potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci ÅŸi nouă oca de fier, ÅŸi tot da cu spatele de cer, a fost odată o poveste.

– O… poveste?

– Da, draga mea, o poveste. Åži era tare tristă povestea, tristă cum nu se mai poate, mâhnită ÅŸi cu inima cernită de plângea, sărăcuÅ£a, toată ziua ÅŸi toată noaptea. Plângea de se topea pe picioare…

РBiata poveste! De ce pl̢ngea?

– Ai răbdare ÅŸi ascultă mai departe, că-n poveste mult mai este. Plângea pentru că o uitaseră cu toÅ£ii. Cândva fusese tare vestită ÅŸi iubită foarte. O cunoÅŸteau bunicii ÅŸi-o spuneau nepoÅ£ilor, o istoriseau mari ÅŸi mici. Nu era nimeni să n-o ÅŸtie pe de-a rostul ÅŸi nimeni să n-o iubească, deÅŸi pe vremea aceea nu erau cărÅ£i, nici oameni care să scrie ÅŸi să citească. Povestea trecea de la cei bătrâni la cei tineri, iar cei tineri, când îmbătrâneau ÅŸi ei, dădeau mai departe povestea, ca pe o comoară de preÅ£.

– Åži?

– Până-ntr-o bună zi, când un om care învăţase tainele slovelor, s-a gândit s-o aÅŸtearnă pe o foaie de hârtie, ca să rămână pentru totdeauna acolo ÅŸi să trăiască veÅŸnic. A scris-o el cu mâna lui, iar strănepoÅ£ii au găsit-o ÅŸi au tipărit-o. Din clipa aceea, povestea a început să hoinărească din Å£ară-n Å£ară, iar numărul copiilor care-au ajuns s-o cunoască ÅŸi s-o îndrăgească a tot crescut.

– Era chiar aÅŸa de frumoasă povestea?

– Oooo, da, era cea mai frumoasă poveste din lume. Până când s-au născut altele, iar pe ea au uitat-o toÅ£i. De fapt, nu chiar toÅ£i. ÃŽntr-un cufăr de lemn, dintr-un pod, dintr-o casă, părăsită ÅŸi cu coperÅ£ile ferfeniţă, mai rămăsese ferecată o singură carte cu povestea. O sută de ani a stat ea acolo, în praf ÅŸi întuneric, tristă ÅŸi singură, tocmai ea, care fusese cândva pe buzele ÅŸi în inima tuturor.

– Åži ce s-a întâmplat?

– O minune! Cineva, un copil, a găsit-o. A învăţat să citească tocmai ca să poată desluÅŸi ce scrie acolo, sub desenul cu bătrânul cu barbă albă ÅŸi scufie, cu o pană în mână, aplecat deasupra unui vechi pergament, la lumina lumânării. A găsit-o, a citit-o, a învăţat-o pe de rost ÅŸi a făcut-o din nou cunoscută, iar oamenii au iubit-o din nou.

– Despre ce era povestea?

– Acum dormi, puiul meu, am să-Å£i spun mâine despre ce era… era cu nemaivăzute aventuri ÅŸi personaje cum n-ai mai întâlnit niciodată.

A doua zi, luându-se cu altele, uită să-i vorbească despre eroii din poveste şi peripeţiile lor. Zeci de ani după aceea, copila de odinioară a continuat să caute cea mai frumoasă poveste din lume.

CODRINA DIANA TOMOV