Lacrimi de fericire. 🙂
Nu È™tiu care dintre pedepse a fost mai grozavă, mai plină È™i mai usturătoare: cea după prostia cu medicamentele lui tataia, în august 1976, înainte de ziua mea, sau aia când am scris pe gardul doamnei Cotelia cuvântul ăla „mizerabilâ€. BenÈ›oaia, adică mama tatei, mă certa cu poftă, dar îi bătea curaju`-n piept ca la Turtucaia-n răzbel.
Se repezea eroic, spre mine, cu lingura de lemn. Norocul meu era că îi ieșeau „păpucii†din picioare și cădea cât era de mare. Atunci se tânguia și mă suduia-n ungurește și-n ardelenește, un amestec de vorbe înveninate, care pe mine mă distrau de numa-numa.
Nu mă lăsam! ÃŽmi dădeam chiloÈ›ii jos È™i-mi băteam batjocoritor, cu palmele, bucile proaspete. Sărmana maia! Se ridica anevoie. Era albă la față, de nervi. Numai IÈ™tenem, Jesus Marie, bolund ghierec (gyerek) plus monumentala È™i cumplita înjurătură „Fută-tie Dumniezo È™i înjerii de pă cer astăzi È™i mâne!”auzeam È™i încă altele, extrem de greu de reprodus…
Fugeam râzând în hohote. Două zile eram cuminte. Apoi, iar o făceam de oaie. Îmi plăcea tare mult să mă joc cu medicamentele lui tataia. Avea o grămadă: roșii, galbene, albe cu o liniuță pe mijloc, cu punctișoare și semne. Avea fiole cu un lichid incolor sau gălbui, prafuri în pliculețe.
Tiii, dar ce n-avea tataia! Găsisem È™i-un glonÈ›. „Tataie, glonÈ›ul ăsta a omorât un om?†îl întrebam fascinată, în vreme ce el scutura Mărășească-n scrumieră. „Nu. Dar ar fi putut să omoare…â€, răspundea absent.
Duceam glonțul aproape de ochi, apoi îl îndepărtam și iar îl aduceam, cu viteză, de parcă ar fi fost tras cineva, dintr-un pistol, spre mine. Mă jucam scoțând sunete așa cum auzisem eu în filme: pșiuuuu, pșiuu!
Scoteam toate pastilele pe masa toaletei și le înșiram una lângă alta. Albele cu roșiile, galbenele cu cărbunele. Mari, mijlocii, mai subțiri, mai groase sau mici, cât o boabă de piper. Erau soldații. Glonțul, pe mijloc și cuțitașul din os pe margine.
Trebuia să memorez cutiile în care fuseseră pastilele, ca nu cumva să le încurc și să le pun greșit. Nu prea știam să citesc, nu mergeam la școală, dar țineam minte desenele de pe fiecare.
„Ia vezi, Jorjică, ce face nebuna aia cu doctoriile tale!?â€, se auzea maia din bucătărie. Să nu È›i le amestece, că dracu`-i al tău!â€
Tataia ațipise zâmbind, cu țigara stinsă în colțul gurii și cu gândul, probabil, la anii ciudați din viața lui, când l-a ascuns pe Gheorghe Gheorghiu-Dej în plapumă, într-o casă conspirativă din Herăstrău.
L-am privit cu duioÈ™ie, dar când am vrut să-i scot È›igara dintre buze, din neatenÈ›ie, am dat cu cotul în… oastea de medicamente È™i le-am vărsat pe toate, pe jos.
Vai de mine! Ce mă fac? M-am apucat să le strâng degrabă.
„Ce-i acolo, coÈ›ofană?â€, a strigat maia din bucătărie.
M-am panicat. Le-am adunat cât am putut de repede și le-am vârât în cutii și pungulițe, așa cum am crezut eu de cuviință. Adevărul e că le-am cam amestecat.
Am ieÈ™it din dormitor, exact când maia intra pe ușă. „Iar a adurmit tactu-marele cu È›igara-n bot!â€
A doua zi a fost paranghelie. Tataia a înghițit greșit doctoriile. Nu știam cum le-a combinat și ce a luat. După vreo jumătate de oră, s-a albit la față, a dus mâna la burtă și a zis atât: „Au!†Apoi s-a cufurit liniștit pe el.
„Mtulai, Doamniee, ce te-ai gândit faÈ™e, Jorjică, draghe? Lumeee! S-o căcat pă iel, mtulai! Om cu carte, l-o citit pă Marx! S-o căcat tăt, ni la iel, mi-o împuțât casa.â€
Zvonul s-a răspândit rapid în curte, apoi pe toată strada, ca o putoare incredibilă, de nemirosit. Lumea, pe la garduri. Întreba.
Eu, care uitasem că i-am amestecat medicamentele, am apărut repede: â€Ce-a pățit tataia?â€
Dar tataia ori adormise, că luase È™i somnifere, ori era într-o semicomă, la sfat cu Sfântul Petru, habar n-am. Cert e ca imaginea lui, È™i duhoarea ca un abur m-au lovit drept în frunte. Atunci, mi-am amintit brusc de prostia cu soldaÈ›ii din pastile È™i am icnit. Bunică-mea s-a prins imediat. „Nu cumva, tu?â€
Mi-am ascuns ochii. Acolo citea ea tot! S-a uitat bănuitoare spre medicamente. Păreau în regulă. Dar când s-a apropiat È™i a deschis o cutiuță a înÈ›eles. â€Mno, bată-tie soarele, acu` l-ai omorât È™i pă bunică-tu!â€
Avea dreptate! Până la tataia mai ucisesem patru gândaci mari, de pivniță, pe Calimero, un pui negru de găină (din greșeală, jur că n-am vrut să-l lovesc! pe el chiar îl iubeam!) și un cocoș isteric și pititc, (Ceaușescu) care mă ciupea până-mi curgea sângele șiroaie pe picioare.
Mi-a stat inima. â€Cine? Eu? Nu-i adevărat!†, am È›ipat, tremurând ca scuturată de friguri.
„Dară cine? Io?â€, a continuat ea furioasă. „Nu vezi că suflă-a colivă?â€
Și mintenaÈ™ a pus mâna pe telefon, È™i-a chemat Salvarea. „Alo! Zâua bună! VeniÈ›i, rogu-vă, că i-e rău lu`Jorjică,​ bărbatu` mieu!â€
Am început să plâng în hohote. „L-am ucis pe tataia? Aoleu! Să vezi ce bătaie mănânc de la mama!â€
Deja îl vedeam cum urcă la cer, într-o lumină roz, cu toÈ›i porumbeii lui pe umeri È™i pe cap, cu sticleÈ›ii È™i cățeii pe care-i iubea necondiÈ›ionat…
Medicii i-au măsurat tensiunea, l-au ascultat cu stetoscopul, apoi unul dintre ei a întrebat-o pe mamaia: „Ce-a luat?â€
Maia le-a arătat cutiile. Doctorul s-a uitat atent, apoi a izbucnit în râs: „Doamnă, hahaha! Să-i schimbaÈ›i ochelarii, că nu mai vede bine! A înghiÈ›it valeriană È™i laxative. D-aia a făcut pe el. Probabil s-au combinat cu ce i-aÈ›i dat să mănânce. LăsaÈ›i-l să doarmă È™i, când se trezeÈ™te, daÈ›i-i ceai de mentă È™i orez. N-are nimic! ZiceÈ›i mersi că n-a luat pastilele pentru tensiune, în loc de cele pentru somn.â€
Și-au plecat.
„Mno, bată-tie sfântu` Tieodosie, coÈ›ofană pro`stă! Di ce ai îmblat cu bulinile lu` bunică-tu? Nu ai gândit că-i pericol păntru iel, da` È™i păntru tinie?â€
„M-am jucat de-a soldaÈ›ii…â€, am mârâit vinovată.
„SoldaÈ›ii, ha? Cân` o vini Picuță dă la crâșmă, apăi îi vide` tu tât soldaÈ›` È™i armate! Lasă, tu, lasă!â€
Dar în clipa aia, tataia a tras o bășină timidă, perfect uscată, apoi s-a sculat vesel din pat și a întrebat:
„Floareo! Dă ce m-am căcat pă mine?â€
Am început să plâng cu lacrimi mari. Cam cât o pastilă de B complex. Eram fericită.
Dana Fodor Mateescu
19.05.2020
Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!






Iosif
Merci pentru portia de râs cu lacrimi ! Numai la bancurile postate saptamânal de Petru Racolta mai râd în halul asta ! Esti o povestitoare de toata…povestea ! 🙂 )) Felicitari !
Un Weekend senin, cu sanatate si de bucurii plin, draga Dana !
Dana Fodor Mateescu
Râsul e cel mai bun critic! Numai bine și tie!
ungureanu anuta
frumoasa amintire pe asa vremuri! zi cu bine!
Dana Fodor Mateescu
Mulțumesc, Anuță! Asemenea!
Carmen
Ei bine, ador, ador, ador „nebuniile” tale!!!🤣⤠pentru ca le scrii cu sufletul..Ai un stil…original… aparte…sensibil, direct… si care insufla atata pozitiv incat in contextul actual …nici macar carantina/izolarea/distanta sociala nu mai par atat de greu de suportat 🙂! Nu am mai ras cu lacrimi de la Amintirile din copilarie ale lui Creanga….🤣🤣! Ai o minte geniala!!
…citindu-ti „nebuniile” simt ca plutesc …cam 1m deasupra pamanutului 🤣🤣……pot sa spun sincer ceea ce scrii este presarat cu praf de stele….
Cu ganduri bune
C.
🤗🤗â¤â¤ðŸ¤—🤗
Dana Fodor Mateescu
Carmen… Nu cred că-s chiar aÈ™a. Și mă feresc de cuvântul ăsta, GE-NI-AL, pentru că am senzaÈ›ia că mă frige ca un cărbune încins sau ca atunci când pui limba pe o baterie (aaaw! zi tu că n-ai făcut asta in copilărie! Eu o fac È™i azi. Când nu mă vede nimeni.). Sunt doar plină de viață È™i am foarte multă energie. Din aia bună! Am primit-o-n dar. Te sărut!
hix256
Bine ca n-am citit in metrou, ca ma legau astia.
Dana Fodor Mateescu
🙂 Zici?
danmatei1206
AveÈ›i un umor criminal… era să mor de râs, era să mă ucideÈ›i pe mine; din fericire am scăpat, ca È™i bunicul.
Dana Fodor Mateescu
🙂
danmatei1206
💓💓💓