Noi, ăştia de ne prăpădim după mâţe şi ne-am lăsat cuceriţi iremediabil de tot ce-nseamnă mutriţe rotunde cu ochi mari, nas cât un bumb şi mustăţi, blană mătăsoasă şi pernuţe la lăbuţe, suntem o specie aparte.
Ne dăm în vânt după mieunături şi tors, trecem cu vederea sumedenie de năzbâtii mari şi mici pe care le fac felinele din dotare, suntem, ce să mai încoace-ncolo, un fel de sclavi ai lor pe viaţă.
ÃŽn ceea ce mă priveÅŸte, am trei stăpâni: pe Luna-tricolora, pe tigruÅ£a siberiană pe nume Ciofâlc ÅŸi pe… el: Merlin, vrăjitorul pufos. Un persan alb, surd, ceacâr ÅŸi perfect. AÅŸa s-a născut el, perfect, sau mai bine zis aÅŸa a devenit după ce doctorul l-a resuscitat juma’ de ceas, l-a tratat ÅŸi l-a înmânat posesoarei lui Bijou, mă-sa, convins că nu va supravieÅ£ui primei nopÅ£i. AÅŸa s-ar fi întâmplat, dacă prietena asta a mea n-ar fi avut generozitatea să-l hrănească pe ghemotoc cu seringa tot din două-n două ore ÅŸi să-l scoată din hipotermie Å£inându-l, la propriu, în sân. Pisica-mamă născuse prin cezariană ÅŸi ÅŸmecherul ăsta alb a fost singurul puiuÅ£ care-a avut zile. Le are ÅŸi-acum, har Domnului, ca să mi le înveselească/mănânce pe-ale mele.
Dar înainte de a ajunge la mine, pe când număra numai câteva săptămâni, îşi petrecea timpul în bustiera care l-a încălzit imediat după ce-a venit pe lume. Amica mea se obişnuise aşa de repede să poarte un pisicuţ în decolteu încât, la un moment dat, plecase la magazinul din colţ fără să realizeze că mâţucul îi dormea, literalmente, în sân. Avea să-şi dea seama de asta abia când, ajunsă la casă şi căutând după bani să plătească, motanul s-a trezit din somn, a scos căpşorul peste marginea de sus a tricoului şi a început să miaune ca din gură de şarpe. Şoc şi-apoi râsete în hohote a provocat pufoşenia, inutil să vă mai spun.
Merlin este, ÅŸi astăzi, un miorlăitor plin de forţă. Are un volum incredibil! Ca omul surd, pentru că pe sine nu se-aude, se simte dator să fie foarte vocal. Åži, persan cu nas în vânt fiind, mai e ÅŸi fonfăit. Evident, toate aceste particularităţi îl fac adorabil. E, cum să vă zic, Pisica Supremă, Marea Mâţă Albă Universală! Cu blana aia lungă, de zăpadă, ÅŸi urechiuÅŸele bătând în roz, e atât de suav încât, vorba prietenilor mei, te-aÅŸtepÅ£i să bese sclipici. De când îl am, nici nu mai am musafiri personali. Vizitatorii mei întreabă: „când pot să trec pe la tine, să-l văd pe Merli?”
Deci cam asta-i cu mârtanul. ÃŽl iubesc, pur ÅŸi simplu. Åži vă mărturisesc sincer că, într-o seară, nu demult, am dovedit că pot să fiu naivă… ca noaptea. ÃŽntorcându-mă acasă cam c-un ceas mai târziu decât de obicei, m-am trezit interpelată energic de micul tiran care mă privea drept în luminile ochilor ÅŸi mieuna disperat.
Am fost atât de cretină încât m-am înduioÅŸat fleaÅŸcă. „Uite”, am gândit, „scumpul de el, i-a fost dooor de mine…” Å¢in minte că l-am ÅŸi conversat. Noi ăştia, pisicarii, vorbim cu mâţele. Eu însă bat toate recordurile, purtând dialoguri cu motanul surd. AÅŸa, deci îi zic eu niÅŸte drăgălăşenii, ÅŸtiÅ£i cum, cu tonul ăla dulce cu care vorbeÅŸti unui copilaÅŸ, lungind vocalele ÅŸi pocind niÅ£eluÅŸ cuvintele, ca ÅŸi când asta le-ar face mai uÅŸor de înÅ£eles, ÅŸi mă aplec să-l iau în braÅ£e.
El, nimic. Se întoarce cu, mă scuzaţi, coada la mine şi o porneşte tacticos spre baie, dând alene din pantalonii lui flauşaţi. Îl urmez. Se opreşte ostentativ lângă litieră. Se uită la nisipul murdar şi apoi, cu apropo evident, la mine. Că poate pricepe şi tuta. Nu avusesem parte de-o întâmpinare pe bază de dor sfâşietor.
Miaul nu însemnase un „te iubesc”, cum credeam, ci un „Fă umano, da’ curăţăm ÅŸi noi odată căcăstoarea asta sau ce? Hai, miÅŸcă mai repejor, că mă piÅŸ pe mine ÅŸi dacă mă uÅŸurez pe gresie tot Å£ie n-o să-Å£i placă!” Cum să nu-l adori, cuuuuum???
CODRINA DIANA TOMOV
Leave a Reply