Suntem nouă fraÈ›i. Tata a murit È™i mama este bolnavă…

Fetițele din cimitirul Roșu- continuare

Tatăl meu natural a murit înainte, cu o lună, să mă nasc eu. Avea ciroză.  Nu l-am cunoscut.

Zilele treceau, iar noi, eu È™i sora mea, mergeam zilnic în oraÈ™ cu un carton pe care scria: SUNTEM 9 FRAÈšI. TATA A MURIT ȘI MAMA ESTE BOLNAVÄ‚. VÄ‚ RUGÄ‚M UN MIC AJUTOR. Ne urcam în autobuzul 331 până la PiaÈ›a Romană. Când ne întorceam acasă, obosite È™i prăfuite, luam, până la capăt, tramvaiul 41. Nu înÈ›elegeam de ce trebuie să facem asta. „Oare toÈ›i copiii cerÈ™esc ca noi?”, mă întrebam. La un moment dat chiar credeam asta…

După ceva timp, ne-am dus la o soră de a noastră, care locuia într-un bloc de nefamiliști în Giulesti, împreună cu copilul ei și cu alți patru frați. Eram foarte înghesuiți.

Nu era lift la acel bloc, si toti copiii se dădeau pe aceea bară curentă, de care te țineai când urcai sau coborai, care era in spirală. Se jucau, era distracție. Periculoasă, dar ce știam noi?! Ei se puneau cu burta pe bară si se dădeau până jos.

Voiam È™i eu, dar fiind prea mica, iar bara aceea prea sus, am sărit È™i am alunecat. Am căzut de la etajul doi printre scari. Tot ce îmi aduc acum aminte este că m-am trezit la spital. Acolo erau oameni care tipau, nu înÈ›elegeam unde sunt, au venit doctorii să mă consulte, să vadă dacă este totul in regulă cu mine. Mă lovisem la cap, la coloană… Am stat trei săptămâni in comă, timp in care doar aparatele m-au È›inut în viață! Dar am avut noroc È™i am trăit.

După un timp a venit mama si m-a luat din spital. M-am bucurat, dar bucuria a È›inut puÈ›in: am mers direct în „oras”, la cerÈ™it. Avea hârtia aceea de la spital, spunea că are nevoie pentru medicamente, pentru mine. Era iarna, prin 2003, dacă nu mă înÈ™el, un frig de nedescris, simÈ›eam cum îmi îngheață tot corpul, ma durea totul, ca È™i cum cineva te-ar bate o noapte întreagă! ÃŽmi era foame, sete, parcă îmi doream să mă întorc în locul acela cald, locul acela care era curat, È™i unde oamenii se purtau frumos cu mine, adică la spital.

Eram un copil mic. Voi nu vă comportati frumos cu un copil? Un copil căruia i se citesc pe față disperarea, frigul, foamea? Un copil care tânjește după un alint, după o mângâiere?

La spital, oamenii aceia m-au tratat ca pe copilul lor. Foarte frumos. Și normal. Nenea doctorul – aÈ™a îi ziceam eu, – care mă vizita, mi-a adus un ursulet, era ziua mea, 17 februarie. Ce m-am bucurat! Vă daÈ›i seama? Singurică, între niÈ™te oameni străini. Și totuÈ™i, s-au gândit că e ziua mea. Mama nici nu venise în aceea zi la mine la spital.

A mai trecut ceva timp, ne-am trezit că ne-au dat afară din casa în care locuiam cu mama și bărbatul care lucra la Grivița. Era o casă veche din zona depoului Pajura. Proprietarul a spus că la ei în casă nu se bea si nu se fumeaza! Și ne-a dat afară.

Din păcate, mama l-a făcut și pe omul acela, care era de treabă și ne-a ajutat, să bea. Mă așteptam să fie invers. Să o facă el să scape de această boală: alcoolismul. Dar nu! Mama l-a stricat pe el. Și beau amândoi acum, iar noi mergeam la cerșit cât era ziua de mare.

Uneori ne culcam flămânde și plângând.

După ce am plecat de acolo, din Chitila, am ajuns în localitatea RoÈ™u, de lângă BucureÈ™ti. Acolo a făcut mama un cort, unde am stat câteva luni bune. Am trăit într-o cocioabă învelită cu folie, niÈ™te haine aruncate, acolo, È™i o plapumă veche. Nici nu-mi vine să cred când mă gândesc acum. Se apropia iarna, simÈ›eam frigul din ce în ce mai mult, ne trezeam dimineaÈ›a atât de îngheÈ›aÈ›i, că nu ne puteam miÈ™ca. Hainele erau ude pe noi. Ne era foame. Dar mergeam, din nou, pe străzi, la cerÈ™it… Doamne, cât mi-aÈ™ fi dorit să merg la È™coală! 

Nu mai văd să scriu, plâng, mă trec fiorii, mai am atâtea de scris, atâtea amintiri care mă dor, mă dor pentru că retrăiesc acele momente care au durat cinci ani. Nu este mult, pentru unii, dar pentru mine e destul ca să mă marcheze, să mă șocheze pentru toată viața. 

Îmi aduc aminte de mila oamenilor, dar și de răutatea lor. Unii se uitau cu scârbă la noi. Râdeau. Ne făceau boschetari și ne jigneau în toate felurile. Alții ne zâmbeau, dar erau falși. Nu le păsa de noi cu adevărat.  Preotul de la parohia din Roșu a auzit de noi și ne-a oferit o căsuță care era chiar în cimitir. Totuși era ceva, decât să stai sub un cort, în frig și viscol. Mama ne trimitea și acolo să cerșim pomană la înmormântări sau pomeniri. Când nu erau înmormântări, ne trimitea la cerșit.  Era un chin. Dar ce să facem? Mergeam de dimineața până seara prin București, ca să le aducem bani de băutură și țigări. Dacă nu veneam cu bani suficienți, căci ne mai cumpăram și noi de mâncare și mâncam pe drum, mama țipa la noi și ne jignea.

Într-o după-amiază, îmi aduc aminte că eram cu sora mea acasă, singure. Și vedem că vin spre noi, pe cărare, doi oameni. Un bărbat înalt și o femeie mai mică. Aveau un glas dulce, erau precum o rază de soare pe timp de iarnă. O blândețe de care n-am mai avut parte până atunci. „Dana și Răzvan”, așa s-au prezentat, de parcă eram prieteni de mult. Erau ziariști amândoi, au auzit de noi, de situația noastră și au venit să ne vadă. Ne-au luat câte o păpușă și dulciuri. Doamne, ce fericire a fost pe noi! De atunci, au tot venit la cimitir și ne-au promis că vor face în așa fel ca să ne ajute cu o casuță, să mergem la școală. Sincer vă spun, eu nu am crezut! Eram convinsă că sunt la fel ca ceilalți, că le pasă doar de fațadă, dar nu a fost așa.

(Va urma)

Text: Roxana

Foto: Răzvan Mateescu