„Infantamargarita”

ÃŽn materie de pictură, primele preferinÅ£e ale lui DiniÅŸor fuseseră Murillo ÅŸi Velasquez. Nu c-ar fi cunoscut, la nici cinci ani împliniÅ£i, cele două nume, dar se dădea în vânt după copilaÅŸii celui dintâi ÅŸi după unul dintre portretele Infantei Margarita, creat de al doilea. Se plictisise la un moment de pliantul cartonat cu animalele sălbatice ÅŸi domestice, deja le ÅŸtia bine pe toate, ÅŸi altă carte ilustrată nu găsise prin casă, înafară de „Istoria artelor”, un album mare ÅŸi voluminos, cu coperÅ£i cartonate. Ä‚sta era cu poze colorate ÅŸi-i plăcea, chiar dacă trebuia să facă mari eforturi până ÅŸi să-l deschidă.

Trecea repede peste scenele de luptă ÅŸi peste chipurile supte ale unor bărbaÅ£i ciudaÅ£i, cu nasuri mari ÅŸi frunte boltită, care purtau un fel de scufii urâte ÅŸi caraghioase, maro, de fapt un fel de glugi ca aceea de la costumaÅŸul ei de fâş grena, pe care-l ura din tot sufletul. Nu se oprea nici la mustăcioÅŸii ÅŸi bărboÅŸii cu pălării negre ÅŸi gulere albe cum nu mai văzuse. Dar copilaÅŸii ÅŸi mai ales prinÅ£esa, prinÅ£esa cu plete blonde ÅŸi rochiţă lungă, frumoasă, erau altceva. ÃŽÅ£i tăia respiraÅ£ia. Era în stare s-o privească ore în ÅŸir, cu sinceră admiraÅ£ie ÅŸi un strop de invidie feminină precoce, studiind cu ochi mari fiecare detaliu al corsajului împodobit cu un medalion graÅ£ios ÅŸi funde savante, fiecare unduire a buclelor de aur… Åži părul ei era de aceeaÅŸi culoare, dar tăiat scurt, cu breton. „Tuns cu oala”, zicea MoÅŸu’. „Freză de rusnac, AlioÅŸa”, râdea Mica, iar DiniÅŸor se supăra. Ea îşi dorea să arate ca prinÅ£esa. O chema „Infantamargarita”. ÃŽi citise ei mama din cartea cea groasă, cică aÅŸa scria jos, sub fotografia micuÅ£ei. Tot ea îi spusese că nu era poză, ci pictură, adică un fel de desen făcut de un nene din Spania. Spania era altă Å£ară ÅŸi acolo se născuse fetiÅ£a. Se născuse demult de tot, crescuse mare ÅŸi murise fără să ajungă babă, ceea ce lui DiniÅŸor i se părea cam greu de crezut. Trebuie să fii babă sau moÅŸ ca să te duci în Rai. Era aproape sigură că aÅŸa stau lucrurile.

Pictură aveau ÅŸi ei în odaia de la stradă, pe peretele din dreptul recamierului. „Două pictură”, stabilise cea mică, privind mai întâi spre favoritul ei, portretul romantic, în ramă grea, aurită, al unei copile de doi-trei aniÅŸori, surprinsă în mijlocul naturii. Avea păr creÅ£, o rochie albă de voal, ciorapi trei-sferturi ÅŸi Å£inea în mână o minge dungată, în nuanÅ£ele satinate ale bomboanelor „de mătase” ce nu lipseau niciodată din scrinul bunicii, cel cu fiocuri adânci ÅŸi mânere de porÅ£elan alb.

Åži mai era celălalt tablou, mititel, cu chenar îngust ÅŸi negru. Åži acolo era o fetiţă, dar alta. Mama ei, când era mică, brunetă, cu obraji bucălaÅ£i, într-o fustă verde, tricotată, cu plătcuţă. Nu semăna deloc, dar deloc, cu mămica, o roÅŸcată cu părul cârlionÅ£at ÅŸi ochi verzi, alungiÅ£i, de pisică. Åži nici măcar nu miroseau la fel. DiniÅŸor ÅŸtia bine asta. Se urcase-ntr-o zi pe lada patului ÅŸi-ÅŸi lipise nasul de feÅ£iÅŸoara rotundă ÅŸi rumenă. A praf mirosea ÅŸi a încă ceva, dar nu ca mama. Când o pupa mama, în nări îi năvălea un parfum dulce, de pudră. AÅŸa se chema pulberea roz cu care se dădea Mica pe nas ÅŸi pe bărbie, uitându-se în oglindă. Ca să se facă frumoasă, zicea. DiniÅŸor nu pricepuse niciodată cum vine asta. Frumos eÅŸti, nu te faci. Uite, „Infantamargarita” era frumoasă în fiecare zi. Åži dimineaÅ£a, ÅŸi la prânz, ÅŸi seara. Dar poate că ea era aÅŸa fiindcă era prinÅ£esă ÅŸi din Spania…

CODRINA TOMOV