Conopida

După ce am finalizat cu „premiul întâi cu coroniță” grupa mica a grădiniÈ›ei, am fost trimisă cu pamoane, ciucurei È™i clopoÈ›ei la gât să-mi continui înaltele studii prescolare în oraÈ™ul de la marginea Trivalelor, chiar în ograda MăiÈ›ei.
Locuiam pe o stradă cu nume de floare, cu iz mediteraneean, fiindcă strada se îngusta si urca, cuminte, trepte de piatră strajuită de sălcii si caprifoi.
Gradinita era la o aruncătură de băț de casă, așa că nu era nevoie sa mearga Măița umbră dupa mine. Eram un cârd de rățuște albastre, cu fundite, care porneam in fiecare dimineata impreuna. Gradinita era o căsuță nationalizată, „împrumutată” pe termen nelimitat de la un ghinionist.
O văd si acum: o scăriță, un vestibul cu geamuri luminoase, un hol pe care trona mare portretul „conducătorului iubit” și două clase mari, cu o multime de copii.
Pentru ca grupa mijlocie era împreună cu cea mica, noi aveam două educatoare. Parcă erau Stan și Bran, în fustițe colorate, una durdulie, alta slabă, cu o coada lungă, care i se zbătea agitată pe spate.
În grupa noastră era si fetița tovarașei directoare, o hălălaie bucălată, cu o claie de păr pusă cu furca, dacă spui bucalat te gândesti la obrăjori de măr copt sau piersicute, dar fetișoara noastră semăna leit cu o conopidă bună de gătit.
Nu exista mișcare, pe care Conopida să nu o comenteze! Era o mașină automată de pârât și scălâmbăit.
-Tovarășaaaa! Costel cască, tovarășaaaa, Ionică râde, tovarășaaaa, Doinița mi-a luat jucăria!

Numai ea spunea poeziile, ba se aÈ™eza alături de educatoare, È™i, cu degetul arătător alegea candidatii pentru statul la colÈ›…
Dacă sărmana educatoare îi făcea o observație, Conopida își umfla nările, și ieșea brusc din sală:

-Mă duc să te spun lui Mama!
Mama? Tocuri cui, păr tapat ca o căpiță, ochii „vopsiÈ›i” È™i buze văcsuite…
Am auzit odată, când bietele educatoare È™uÈ™oteau cu tanti Maria, îngrijitoarea noastră, că tatăl  Conopidei lucra… „ACOLO”. Unde era acest „acolo”, nu înÈ›elegeam.

Cel mai tare, însă, mă supăra pauza de masă.  Ne scoteam ghiozdanele, din tablă emailată, și, fiecare, ne așezam, pe șervetel, gustarea.
Ei bine, nu știam ce mânca Conopida noastră, dar scoatea niște sunete ca Mache, motanul, când îi strecuram eu pe sub masă o bucată de carne:  mmmmmm, niam- niam, gogâlț-gogâlț. „Măi, ce o fi mâncând așa de bun? Trebuia să aflu!”
Mintea mea, de mica criminală, a ochit cu dibăcie cu ce este învelit sandviÈ™ul. ÃŽmi făcusem un plan. De obicei, eu aveam rătăcite în ghiozdănelul meu cu rățuÈ™te, două Eugenii. Am făcut un pic de „tărăboi” È™i am rugat-o pe MăiÈ›a să îmi facă neapărat sandviÈ™.  Săraca! Nu prea È™tia cu ce, È™i, mai ales, de ce.

Mi-a „compus” unul cu brânză rasă, iar eu m-am oferit să-l împachetez. Mi-am pus toată dibăcia mea de „artist” și am reusit să copiez pachetelul Conopidei.
Mare noroc am avut! Toate grupele erau afară, și se jucau ”Am pierdut o batistuță” , dar eu aveam altă treaba.
Pâș-pâș-pâș, iscodind cu atenție, să nu fiu văzută, m-am dus pușcă în holișor, și, repede, ca un magician, am făcut schimbul de „pachețele”. Mi-a mers mintea mai departe, trebuia să mănânc sandvișul acum, nu care cumva sa ne controleze, și țuști!, cu pachețelul Conopidei în „toaletă”

Ah, ce bun a fost! Mmmmmmm și niam- niam, avea cașcaval și salam de Sibiu (mâncasem o dată la o aniversare cu moț).

Cumințică și cu burta plină, m-am întors în curticică. Nimeni nu observase că lipsisem.
ÃŽntoarcere în sală… Conopida își È›inea recitalul de pârât È™i înghioltit. „Ei, lasă! Că È›i-am făcut-o! îmi ziceam eu în gând!”
Deodată, s-a auzit un urlet, și bietul pachetel a zburat ca o minge, gata- gata să o lovească pe educatoare. „Să vinăăă mamaaaa, mamaaaa!”

Educatoarea cu codiță i-a comunicat că „mama” nu poate veni.

Plâns în hohote, rostogolit pe jos… TotuÈ™i, tovarășa directoare a sosit repede. Nu a întrebat motivul pentru care zbiară fiică-sa, dar, scuturându-È™i cerceii greoi, È™i fluturându-È™i unghiuÈ›ele rubinii, È™i-a mutat Conopida la grupa mare.
Ambele educatoare au răsuflat ușurate. Un zâmbet cald le lumina fața.

Din ziua aceea, am putut să răspundem și noi întrebărilor, am putut să cântăm, să recităm poezii. „Vedeta” plecase, eram liberi!

Autor Liliana Simion

Povestirea face parte din: Tolba cu amintiri-Grădinițele mele