Pantofiorii roșii. Nu știu cum am ajuns să-mi placă atât de mult. La ce vârstă? Trei? Patru? Sau poate cinci ani? De ce? Unde i-am văzut prima dată? Eram înnebunită după ei. Îi visam. Îmi dădeau lacrimile, de bucurie, când mă gândeam. De Paști sau de ziua mea, în august, mama îmi cumpăra mereu pantofi roșii din lac. Tremuram. Îmi venea apă în gură. Pofteam la ei, ca la o prăjitură cu frișcă, alune și o cireașă confiată în vârf.
Pantofiorii roșii, din lac, cu baretă, mă priveau indiferenți din vitrina unui magazin de încălțăminte de pe Bulevardul Titulescu. Ah! Nu erau ai mei. Stăteau singuri, și ca niște perverși ticăloși, mă sfidau strălucind, arătându-mi rotunjimile, forța, cataramele argintii și culoarea lor, după care turbam de-adevăratelea.
„Ma-maaaa, mi-i ieeeei?â€, mă pisiceam cântând silabele È™i privind-o de jos pe Albă-ca Zăpada care mă născuse. (Eram convinsă că mama mea e Albă-ca-Zăpada. ÃŽÈ™i purta părul cu bentiță, exact ca personajul din filmul de desene animate realizat de Walt Disney)
„Nu acum, Dani!, N-am bani!â€, era eternul răspuns care-mi smulgea gemete din piept È™i-mi întrista ochii uluiÈ›i. Lacrimile curgeau cuminÈ›i, iar privirile maronii o înconjurau pe mama ca niÈ™te tâlhari. Dacă mai È™i zâmbeam, se auzeau deja viorile bocind în La minor…
Ea nici nu se uita la mine. Pentru că, dacă o făcea, era pierdută. Tai-tai! Privirea mea îi fărâma inima. I-o scotea dintre coaste, cu degetele, și i-o arunca direct la Gara de Nord, printre șine. Mama era zob! O cuceream rapid. Ca s-o am în palme definitiv, lăsam și buzița. Gata!
O vedeam că mă ia de mână și, nervoasă, intra, nici ea nu știa de ce, în magazinul de încălțăminte. Victorie!
Doamne! Cum mai mirosea acolo! Sărat È™i dulce, aspru È™i mătăsos, acidulat È™i fierbinte, iubit È™i pufos. Era o catedrală de arome de piele. Cauciuc, lemn uscat, coamă de cal, o lacrimă de prenadez, parfumurile cucoanelor, È™i zahărul vanilat rămas pe buzele mele de la gogoaÈ™a cumpărată de mama… Raiul ciubotelor din anii 70, din BucureÈ™ti. Căscam gura, È™i aÈ™a rămâneam, până ieÈ™eam transpirată, dârdâind, È™i emoÈ›ionată.
Pe rafturi erau aranjate sute de pantofi, sandale È™i saboÈ›i, vara È™i primăvara. Cizme, bocanci, ghetuÈ›e iarna È™i toamna. Culorile? Nebunii. Roz, albastru, verde, gri, maro, roÈ™u È™i violet. CombinaÈ›ii. Lac, piele normală sau „întoarsăâ€.
„FiÈ›i amabilă, vă rog, aÈ™ vrea niÈ™te pantofiori pentru fetiÈ›a mea. RoÈ™ii, de lac…â€
„Cât poartă?â€
Și mama spunea un număr. Niciodată nu-l țineam minte. Talpile îmi creșteau mereu, și numărul meu odată cu ele.
Vânzătoarea dispărea, iar eu simÈ›eam că leÈ™in, moartă. După ceva timp, în care eu săream, zumzăiam È™i cucăiam ca o tembelă, femeia venea cu o pereche de conduri PERFECÈšI, mici, roÈ™ii È™i de lac. Inima-mi se zbătea ca o pasăre în gură, în degete, în cap… È™i-n tălpi, fireÈ™te.
Mă așezam pe scaunul rece, care se hâțâna, era șchiop (mă bâțâiam șase secunde cu el, că nu rezistam, așa fac și acum!) iar mama îmi potrivea pantoful, ușor.
„Ridică-te! Mergi!â€, zicea. Și mă plimbam. ÃŽn piciorul stâng aveam vechea săndăluță sau ghetuță, iar dreptul era onorat cu minunea roÈ™ie din lac. „Mi-i pun acum pe amândoi? ÃŽi vreeeaauu!†Și mama mă încălÈ›a È™i cu celălalt.
Ah, cât de frumoÈ™i erau! Străluceau, È™i parcă-mi vorbeau numai mie. Călcam mândră cu ei, erau tari, aveau o linie suavă È™i scoteau un zgomot mic È™i delicat atunci când se frecau de podeaua magazinului sau pășeam cu toculeÈ›ul pătrățos. „Ctoc, ctic, ctocâ€, făceau pantofiorii, iar eu suspinam cucerită. Nu-i mai scoteam din picioare. Mama îmi dădea voie să merg cu ei până acasă.
„Cât costă?â€, o întreba ea pe vânzătoare, È™i se căuta prin geantă. Èšopăiam turbată de bucurie. Mama plătea, zâmbea duios la mine, È™i mă grăbea: „Dani, hai mai repede, mergem să mănânci, apoi eu plec la Gară, că intru în tură…â€
Mai zicea ceva, dar n-o mai auzeam. Eram curioasă dacă oamenii de pe stradă observă că m-am înnoit. Mi se părea că Soarele, însuși, se oprise pe cer, fuma un Carpați fără filtru și se minuna de frumusețea pantofiorilor mei. Eram pe deplin fericită.
Dana Fodor Mateescu- 3 octombrie 2020
Dacă È›i-a plăcut ce ai citit pe blog, susÈ›ine-mă, aici:Â
RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!







Iosif
faine amintiri din copilarie ! Cred ca perioada dintre anii ’70 – ’80 a fost cea mai frumoasa din epoca socialista.
O saptamâna binecuvântata cu bucuriile copilaresti de altadata, draga Dana !
Dana Fodor Mateescu
Amintirile sunt faine, copilăria, nu perioada. Urăsc din toți rărunchii comunismul. Numai bine și ție!
Iosif
Paradoxul vietii este ca uneori trebuie sa experimentam si traim, exact cu ceea ce mai mult urâm, altfel (zic eu) n-am evolua si nu am sti sa iubim.
sophisticatedwords
m-ai cucerit cu totul! esti haioasa, frumoasa, spumoasa! iubesc scrisul tau! iti multumesc pentru seara asta frumoasa de toamna in care iti citesc minunatele povesti! cu drag!
Dana Fodor Mateescu
Cu drag! <3 Să știi că ți-am citit și eu câteva texte care m-au amețit, sunt absolut fermecătoare. P.S. Și mi-ai făcut poftă de ciocolată! Mulțumesc! P.S. O să te mai vizitez!
Negru Sorin
Amintiri cu si despre copiii din noi care am fost cândva.
Eu cred că mai suntem si acum.
Aveam si eu o fobie ,apropos de pantofi cu teneÅŸii chinezeÅŸti albi,si una cu ceasutile de mânÄ,alta cu casetofoanele…
Frumoase gânduri,hrana sufletului.
De ce era aÅŸa de frumos atunci …?
Dana Fodor Mateescu
De ce era așa frumos? Pentru că eram copii.
Magdalena Chioreanu Radulescu
Doamne ! Cum de sunt atâția nevăzători, cretini și naivi, normal și bolunzi, cum le spune ardeleanul 🙉
Încercăm să le explicăm, ca nu comunismul, socialismul sau alte aiureli erau de lăudat …. dimpotrivă !
Ce a fost frumos de când există viață pe pământ, este TINEREȚEA a noastră, sau a oricărei ființe, de pe pământ , până la un moment dat, când te maturizezi și ești nevoit să vezi, adevărul ! De multe ori, un adevăr crunt și nemilos care îți poate închide cortina visurilor naive !
Dar copilăria și adolescența, dacă au fost frumoase, nu le uiți toată viața. De acolo te hrănești. Acolo m găsești un colac de salvare, atunci când depresia nu te lasă în pace, sau te sperii ….
Mai greu e pentru cei care au avut o copilărie lipsită de dragoste ( există asemenea excepÈ›ii ) È™i vrând, nevrând, È™i-au È™ters singuri, amintirile dureroase, ca să poată schimba acele trăiri, cu altele, senine . ðŸ¿ï¸ðŸŒ²ðŸ¥—ðŸ’
Dana Fodor Mateescu
Exact! AveÈ›i mare dreptate! Cei care se fac că uită cât de rău a fost în comunism, sunt cei RÄ‚NIÈšI, care fac rău la rândul lor. Mint, se mint È™i pe ei…È™i când intră într-o odaie, lumina fuge… Sunt cei care NU au suferit, care au avut de toate (există, da!). Am un amic pe Fb care-mi povesteÈ™te senin cât de bine se trăia în anii 80!! Adică, el trăia! Nu a dus LIPSÄ‚ de nimic, pentru că mama lui era medic È™i primea de toate, alimente, È›igări, cafea, parfumuri etc… VacanÈ›ele le petrecea la munte È™i la mare, obligatoriu! El È™i alÈ›ii ca el regretă comunismul, pentru că ACUM le e greu.