Pâinea noastră cea de toate zilele

Demult, pe vremea în care bunica era o copilă puțin mai răsărită, i-a venit vremea să inveţe să facă pâine. În satul ei, in zona Aradului, dacă nu ştiai să faci pită era ruşine şi nici la măritiş nu aveai şanse, că era probă eliminatorie la examinarea preliminară a soacrei.

Se făceau pâini mari, rotunde, de vreo cinci kilograme, cam cât roata carului. Viitoarea fată de măritat lua reţeta de la mama ei şi odată cu explicaţiile necesare, primea următorul sfat important: „Spui Tatăl nostru la început, frămânţi aluatul până asudă grinda şi, la final, faci semnul crucii pe aluat!”

A ascultat bunica atentă sfaturile mamei sale şi a început să frământe cu spor, verificând mereu dacă grinda casei a asudat, semn că a terminat lucrul. A frământat aşa vreme de un ceas bun, era transpirată toată, pe frunte avea broboane mari şi pe spate cămaşa-i era udă, dar grinda nu asudase nici un pic. Istovită, îi spune mamei că nu mai are putere să frământe aluatul de pâine. Mama o priveşte cu drag şi-i zice:

„Ajunge, draga maichii, că văd că au asudat şi grinda şi păreţii! Fă cruce şi acoperă aluatul cu ştergura curată.”

Bunica se uită cu ochi mari la grindă, la pereţii casei, la mamă şi nu înţelege nimic. În afară de ea nu asudase nimic. Cu înţelepciune, măicuţa o lămureste: „Draga mea, grinda-i fruntea ta, iar păreţii îs spatele şi pieptul tău. Învaţă să preţuieşti pita sfântă, de la Dumnezeu alduitu, şi s-o câştigi curat, cu sudoarea frunţii tale!”

Autor: Elena Bonta

Foto: preluare internet