Crăciun pentru Gena

Crăciun pentru Gena

Intotdeauna, in mirifica sărbătoare a Craciunului, mă transform in copilul de altadata. Mâna mea, cu miros de crizantema, de culoarea chilimbarului, incatuseaza strans manuta alba a copilului din alte vremuri si, impreuna, – eu, cea de acum, si eu, cea de altadata, rascolim tolba cu amintiri.

Pe Gena (Eugenia) am intalnit-o prima oara la gradinita. Bibelou de portelan micut si delicat, o vad si acum pe scaunel, cu mâinile moi si curate asezate pe ghenunchii cuminti. Eu, vesnic, julita, zapauca si cu toata gama de pete pe sortulet. Simteam nevoia sa o protejez. Ma transformam intr-o closca, gata-gata sa ciupesc pe oricine ar supara-o.

In scoala generala, ea era copilul cuminte. Ochii ei mari, de culoarea gentianelor, urmăreau cuvintele profesorului, fara sa clipeasca. La orele de lucrul manual cosea, broda, cu harul unei domnite refugiate in turnul castelului, in timp ce bietele mele cruciulite pe etamina erau stranse, strambe, sau labartate. Eu ii scriam compunerile. Ea imi desfacea imbarligatura de mulineuri, salvandu-ma de urecheala tovarasei profesoare de lucru manual.

Ne deosebeam atat de mult, dar, totusi, aveam ceva care ne unea teribil: Craciunul. Incepeam din timpul toamnei sa ”construim„ impreuna scara pisicii , lănțișoare, coșulețe. Învataseram toate colindele, găsite într-o carte ingalbenita, cu miros de mucegai, din podul bunicii. Numeram zilele pe degete, asteptand cu sufletul la gura. Amandoua iubeam asa de mult Craciunul.

Eram in clasa a VI-a. Începuseram sa avem un aer de domnisoare. Până si eu, zapacita, mergeam liniștită, fara sa alerg. Îmi pieptănam mai des parul ciufulit, si aveam mai multa grija de aspectul meu fizic.

Dar de la o vreme, Gena se schimbase. Cuminte fusese intotdeauna, dar acum dormea cu capul banca, zambea rar si amar, iar albastrelele ochilor isi pierdusera din strălucire. Intr-o zi, nu a mai venit la scoala. La inceput m-am bucurat pentru ea, scapa de lectii. Săptămânile treceau. Toamna devenise aspra si haina, nori plumburii umplusera cerul, si carduri de ciori croncanitoare impanzeau vazduhul vinetiu. Imi era dor de ea, un dor naprasnic, ca si cum o parte din mine era rupta si imprastiata departe.

Aflasem ca este internata la spitalul Caraiman, din Bucuresti. Am vrut sa o vizitez. L-am rugat pe dr, Coman, cel care ma ingrija din pruncie, să mă ajute. Am urcat scarile spitalului, la început duduind, apoi pasii mi-au devenit usori, ca de pisica. Dl. doctor mi-a pus in picioare niste papucei, mi-a oferit un halat alb, care imi atingea gleznele, si mi-a spus sa intru cu zambetul pe buze. Am intrat in salon cu un pic de teama. Intr-un pat, un baietel dormea in bratele mamei, iar in celalalt pat era un copil slăbuÈ› si palid… Nu stiam cine e. Voiam sa ies, dar copilul cel palid a deschis ochii larg, apoi m-a strigat. As vrut sa vorbesc, dar eram aproape muta. Picioarele imi tremurau atat de tare, incat credeam ca am să cad. Copilul acela…era ea. Prietena mea draga, Gena. M-a bufnit plansul, apoi, cu un glas strain, am inceput sa înÈ™ir verzi si uscate.

-Mai este mult pana la Craciun?, m-a intrebat atat de incet, incat cu greu am putut sa o aud.

Pana să-i răspund, a apărut o sora medicala, care m-a mangaiat, apoi m-a rugat sa plec. Am iesit inghitindu-mi lacrimile. Am vazut atunci in ochii ei mila, si ceva care-mi spunea ca Gena… va muri. Curand. Ca s-ar putea sa nu mai apuce Craciunul.

Mi-am adus aminte de un film pe care il vazusem impreuna cu ea. Se numea „Ultima zapada de primavara” … Am înÈ›eles amarciunea adevarului si am plecat biciuita de o ploaie rece, si de un de un vant turbat.

M-am oprit cateva minute in bisericuta de langa scoala noastră. Am ingenucheat cu inima zdrobita, si am lasat durerea din mine sa se prefaca in plans. Am atins icoana Maicii Domnului. Chipul ei trist ma privea cu mila. Stia si ea, atat de bine, ce este durerea.

Nu am fost in stare sa mai merg la scoala. Facusem febra. Trupul imi era cuprins de frisoane. Nu doream nimic. Doar sa ii aduc Genei Craciunul mai devreme.

Gena a venit acasă, iar eu o vizitam des. Mă asezam la picioarele ei, si ii citeam povesti, mai ales Craiasa Zăpezilor. Si, deodată, a început să ningă… Privind pe fereastra intaia fulguire m-am gandit ca-i pot aduce Craciunul visat. Dar de unde brad in noiembrie?

In blocul nostru o singura fetita avea un brad artificial: Barbara. Am sunat la usa ei, si repede, pe nerăsuflate, ca un elev scos la lectie, am spus ce doream. Mama Barbarei m-a îmbrățișat si, fara nicio ezitare, mi-a dat bradul, dar si o frumusete de instalație cu braduti colorați.

Am carat bradul la Gena, iar bietii ei parinti s-au prins in hora nebuniei mele, intelegand ce vreau sa fac. Mai lipsea un singur lucru: Mos Craciun (transformat pe vremea aceea in Mos Gerila). De unde să fac rost de unul? M-am gandit eu ce m-am gandit si mi-a venit si ideea salvatoare: doamna Mara, de la etajul 2, care era garderobiera la teatru.

Nu stiu cum s-a invartit, cu cine a vorbit, dar in cateva ore am avut, nu numai cel mai formidabil costum de Mos Craciun, ci si pe fratele dansei, Paul (un preot cu suflet de aur), gata pregatit sa fie el mosul cel bun, si cel care ii va conferi ultima taina Genei.

Ningea. Fulgi mari, argintii, zburau ca niste fluturi. Nu era frig, si parca raze de soare transformau imaculatul alb in auriu. Gena, cu nasucul lipit de geam, privea fascinata. Stia ca maine este Craciunul, asa ii spusesem eu, si m-a crezut. Zambea usor.

Impodobeam bradul impreuna cu bunica ei , venita dintr-un sat de la poalele muntelui. Sarmana de ea, in fiecare vacanta isi astepta nepoata, dar acum… fetita nu mai putea sa ajunga, asa ca s-a deplasat ea la Bucuresti. Ursei, catelul cenusiu, astepta tranta in zapada. Bunicul ii facuse, plangand, o sanie noua…pe care Gena nu se va da niciodata.

Femeia isi ascundea greu durerea. Cu dosul palmei batatorite de munca isi stergea cate-o lacrimă.

Totul trebuia sa para adevarat. Bradul, colindul, bucatele pe masa.

Colindatori aveam. Ne grupaseram, repetasem tot scenariul acestei piese amare al ultimului Craciun trait de Gena langa noi.

Adela si Barbara au sunat la usa. Bunica a deschis usa, iar fetele au intrebat: „Primiți cu colindul?”

Au intrat in hol, si au cantat cat au putut de tare si de frumos. Trist colind. „Buna dimineata la Mos Ajun!Si la anul cad venim, tot asa sa va gasim!”

Doar o minune dumnezeiasca putea sa indeplineasca urarea.

Au sunat, apoi, alti colindatori: Vova si Bogdan. Saracii, si-au jucat atat de bine rolul, incat cativa vecini din bloc i-au apostrofat: „Ati innebunit? Golanilor! De acum ati inceput?”

Noroc ca Gena, cuibarita in fotoliu, invelita in paturica, nu auzea decat colindul lor. „Steaua, sus, rasare/ Ca o taina mare…” Canta si ea, cu un glas gingaÈ™ de clopoÈ›el.

A venit si Mosul. A batut puternic la usa. Tatal Geneiei l-a poftit sa intre. Lumina era stinsa. Doar instalația cu braduti licarea ca in povesti. Gena statea cu manutele împreunate, ca pentru rugaciune. Mosul a intrat in sufragerie, cu pasi usori, ca aripa de ingeri.

Parintii au iesit. Gena, uimita, a inceput sa planga de bucurie. Lacrimioarele ii curgeau pe obraji de culoarea omatului. „De cand te astept, mosule, stiam eu ca ai sa vii sa ma vezi!”

Nu stim ce a vorbit cu „mosul”. Acesta s-a așezat langa ea si discutat in soapta si, din cand in cand, au sopacait impreuna, un ras cristalin ajungea pana a la noi. Apoi, Moș Crăciun a iesit la fel de usor precum venise. Gena adormise cu zambetul pe buze, si cu ursul imens, abia primit, in brate.

Ne-am retras, ne-am intors in casele noastre, si am privit pentru o clipa data din calendar: 5 decembrie. Nu era Craciunul. Trebuia sa vina Mos Nicolae, sa imi umple ghetuțele, dar eu imi primisem darul: reusisem sa ii aduc fericirea acestui ingeras fara aripi.

Craciunul inventat de mine, pentru Gena, nu s-a intalnit cu cel adevarat, de pe 25 decembrie. Prietena mea a plecat pentru totdeauna in seara zilei de 22 decembrie… Ingerii au luat-o ca sa colinde impreuna cu ei, chiar la picioarele Domnului. Imbracata in rochita alba, si condusa pe ultimul drum de părintele Paul, Gena a fost inmormantata acolo unde sufletul ei era pe deplin fericit: in satul bunicilor de poalele Muntelui.

Autor: Liliana Simion