Horia.
Pentru Andrei
L-am purtat în mintea mea ani de zile, cu vinovăție. N-am scăpat de el nici acum, È™i nu-l pot uita, orice aÈ™ face. E ca atunci când nu vrei să auzi ceva, È™i strigi, ca să-È›i sufoci gândul. De fiecare dată când ninge, îl văd. ÃŽi simt mânuÈ›a caldă cum mă È›ine, în partea dreaptă. Mereu pe dreapta…
Horia tăcea frumos și cumplit. Era un băiețel simpatic, cu pielea albă, părul negru-abanos, și niște ochi albaștri, care becăiau ca farurile. Locuia lângă Sami Goldman, și mergeam împreună la școală. Învățam în aceeași clasă și, o perioadă, am fost colegi de bancă. Horia.
Nu, nu-l iubeam. Nu È™tiam ce înseamnă dragostea, aveam È™apte ani. Dar în interiorul meu de fiară, îl voiam al meu. Și era al meu, È™i numai al meu! Jucăria mea, cu ochi limpezi È™i tiviÈ›i de gene lungi, de domniÈ™oară…
Horia. Bun È™i cuminte. Mergea liniÈ™tit pe stradă, nu suna la nicio sonerie, nu deschidea nicio poartă străină, nu lua nimic de pe jos, nu arunca cu pietre. Saluta vecinii cântând: „Sărumânaaa!â€
Mă obișnuisem să-l văd la trecerea de pieton de la Teodosie Rudeanu, așteptându-mă. Îl zăream de la depărtare. Zâmbea și îmi făcea cu mâna.
-Vii?
-Vin!
Când ajungeam în dreptul lui, mă lua de mână, și o porneam amândoi, ca o pereche în miniatură, spre școală. Uneori, îmi transpira palma, și mi-o smulgeam. Mă ștergeam de uniformă. Nu-l mai țineam după ce mă răcoream, dar el, mereu, mi-o lua înapoi, de parcă n-ar fi știut drumul fără mine.
ÃŽncepuse să-mi fie ruÈ™ine. ToÈ›i copiii râdeau de noi, până È™i adulÈ›ii ne luau la miÈ™to: „Hahaha! Ia uite-i, îndrăgostiÈ›ii! Nu sunteÈ›i, mă, cam mici?â€
Golanii aruncau cu pietre È™i ne înjurau. „Pup-o, băăăă!â€, urlau la noi.
ÃŽmi venea să intru în pământ, de jenă, dar Horia mă privea aÈ™a, hotărât È™i albastru. „Nu facem nimic rău.â€, zicea . „EÈ™ti prietena mea.†Și îl credeam.
Tot cartierul È™tia că eu merg la È™coală, de mână cu un băiat. Când eram singură, vecinii mă urmăreau mustăcind răutăcios. Chiar È™i tata mă ironiza: „Ce-È›i face gagiul?â€
Mă înfuria teribil È™i strângeam din pumni. „Gata! De mâine nu-l mai las să mă È›ină! Adios!â€
Dar a doua zi uitam…
Da! Eram prietena lui, iar el, prietenul meu. Nu pricepeam de ce se ia lumea de noi. Făceam, uneori, temele împreună, mergeam eu la el, niciodată nu venea la mine. Mama lui, o ființă tăcută, înaltă, cu un chip învăluit de o tristețe cruntă, ne dădea să mâncăm prăjituri cu alune și nuci. Femeia nu râdea niciodată.
Pentru că nu mă ajuta nimeni să înțeleg că lumea e rea, și pentru că mă săturasem să fim ținta batjocurii tuturor, am început să mă îndepărtez de el. Încet, încet. În mintea mea limitată îl socoteam vinovat de toate mojiciile celor din jur. Horia vedea, dar nu scotea un sunet. Ofta. Atât.
Și, într-o iarnă, cu troiene cât gardul, cred că eram în clasa a doua, a venit și despărțirea. Iute, vinovată, rece și definitivă. Ne întorceam de la școală și el, mă ținea de mână, ca de obicei. Aveam amândoi mănuși tricotate, ude, că ne jucaserăm puțin prin zăpadă. Totul în jur era alb, și parcă înotam într-un râu de lapte. Ningea cu frișcă și mâncam fulgii. Râdeam. Deodată, din spate, am auzit strigăte. „Bă, iubiților! Băăăă! Staați!†Ne-am oprit.
Vreo patru băieÈ›andri, unii mai mari decât noi, ne-au ajuns din urmă. „Ce faceÈ›i, bă? Vă iubiÈ›i? Ia zi, bă, ai gagică? V-aÈ›i pupat? Cum faceÈ›i!â€
Horia n-a spus nimic. Eu am plecat capul în pământ, și mi-am smuls mâna dintr-a lui. M-am îndepărtat ușor. Nu știam ce să fac. Să strig? Să fug? Să plâng? M-a luat amețeala, de groază.
Unul dintre băieÈ›i i-a tras un pumn în nas. Am văzut sângele țâșnind, roÈ™u ca un urlet. L-au împins în nămeÈ›i, È™i l-au luat la poceală. ÃŽn faÈ›a mea! S-au urcat pe el, i-au tras pumni, picioare, l-au înjurat. „Ce, bă, te dai mare că ai iubită?†auzeam ca prin vată… Se învârtea tot oraÈ™ul cu mine. Mi s-a făcut rău.
„Urmez eu acumâ€, îmi ziceam în gândul ticălos È™i laÈ™. Apoi, am luat-o la fugă, lăsându-l singur pe Horia, prietenul meu nevinovat. Nu m-am oprit decât acasă, plânsă, jupuită de vie parcă, neagră de tristeÈ›e È™i regrete. N-am mâncat nimic. Nu am spus nimănui. M-am ghemuit într-un colÈ›, cu genunchii la barbă, tremurând. Mă dureau toate. Plângea È™i casa odată cu mine. „Dacă l-au omorât? Nu am făcut nimic ca să-l apăr…â€
Seara, tuÈ™a Mariana a venit la tata È™i i-a spus. Văzuse toată întâmplarea, de la depărtare. I-a alungat pe bătăuÈ™i. „Era plin de sânge, bietul copil! Avea lacrimi în ochi, dar nu plângea. A întrebat de Dani. Atât. Dar fie-ta era deja departe. Dacă o prindeau, o băteau È™i pe ea. Nu am pomenit atâta răutate È™i violență! Unde-o să ajungă lumea asta?â€
Deci, Horia, bătut È™i plin de sânge întreba tot de mine… Și odată mi s-a rupt ceva-n piept. Un baraj. Ca un trosnet am auzit în interior. Un È™uvoi de flăcări mi-a despicat plămânii. Mă ardea, de sus până la tălpi, un întuneric vinovat. „Ce lașă am fost! O proastă! Iartă-mă, Horia!â€
Mi-am ascuns faÈ›a în pat, È™i am plâns până la sufocare. Tata m-a certat: „Degeaba mai boceÈ™ti acum! De ce nu l-ai ajutat? E colegul tău! Trebuia să È›ipi după ajutor. Du-te la el È™i vezi ce face!â€
N-am vrut să merg. ÃŽn noaptea aia am adormit bâzâind È™i gemând ca un om bolnav. Cum închideam ochii, îl vedeam pe Horia întins pe spate, cu mânuÈ›ele în lături, formând o cruce mică. Și ningea invers, a moarte, cu ură…
A doua zi, n-a venit la școală. Mi s-au înmuiat genunchii. Păcatul mă strângea de gât. N-am auzit nimic în ziua aia, la cursuri, n-am înțeles nimic. Am privit numai spre ușă, poate vine. Dar n-a venit. După ore m-am dus la el. Nu mi-a deschis nimeni.
Peste câteva zile, a apărut. Dar nu m-a mai aÈ™teptat, aÈ™a cum făcea altădată. A mers înainte, spre È™coală. L-am strigat, dar nu s-a oprit. L-am ajuns din urmă, È™i, gâfâind, cu inima pe piept, agățată parcă de paltonaÈ™, i-am cerut iertare, chinuită de mustrări. M-a privit trist, gol. Nu a scos o vorbă. AÈ™a am ajuns la È™coală. „Zi, domne, mă ierÈ›i? Mă ieeerÈ›i? Te rooog! Am fost o tâmpită!â€
Mi-a zâmbit. La sfârșitul orelor, a plecat cu maică-sa. Nu știu unde s-au dus.
De la întâmplarea asta, Horia n-a mai fost cum era înainte. L-am luat de mână într-o zi. Și-a smuls-o, și a fugit de mine. Doamne, cât de rău îmi părea! Dar ce puteam să mai fac?
Apoi, după câteva luni, la terminarea clasei, Horia a dispărut din cartier. Am aflat că s-au mutat din București. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci.
Dar, de fiecare dată când ninge, mă gândesc la el. De fiecare dată când ninge, îl văd. ÃŽi simt mânuÈ›a caldă cum mă È›ine, în partea dreaptă. Mereu pe dreapta…
Dana Fodor Mateescu
12.02.2021
Dacă È›i-a plăcut ce ai citit pe blog, susÈ›ine-mă, aici:Â
RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!






Ovidiu Cornila
Răscolitor… dar ce frumos!
Dana Fodor Mateescu
MulÈ›umesc! Mă bucur că È›i-a plăcut. Am vrut să-l scriu mai de mult, dar nu am putut… Oricum, dacă citeÈ™te textul, poate-È™i aminteÈ™te… Nici n-aÈ™ È™ti ce să-i spun. Mai bine să nu-l vadă. 🙂
Daniela Ursu
Cât de trist! Nu l-ai mai căutat?
Dana Fodor Mateescu
Ba da! Pe facebook.
condeiblog
<3 Mulțumesc!
Ghiorghe Nicolae
Vă citesc demult, am avut și un un subiect comun, Liceul Industrial 4! Această poveste este duioasă. Bietul băiat! Păcat că haimnalele alea au scăpat!
Dana Fodor Mateescu
Mulțumesc! Erau și ei niște copii. Invidioși, așa cum sunt mulți și în ziua de azi. Bătăile între elevi erau, ca și acum, frecvente în școlile românești sau pe stradă.
Buzguța Jan
Ahh ce crudă și dureroasă mărturisire!
Sper ca să vă regăsiÈ›i…prietenul, pacea răspunsurile la acele nepuse întrebări!
Dana Fodor Mateescu
Nu știu dacă-l voi regăsi. Poate doar dacă va citi aici.
Buzguța Jan
Cu siguranță într-o zi va fi totul cum trebuie! Zeii vor face, ca drumurile voastre să se intersecteze!😉
Mishu g.f.
Frumos, foarte…
Pricop Adrian
Adorabilă poveste! Pe mine m-ai dus intr-a VI-a… Mi s-a intâmplat ceva asemănător, dar cu final mult mai bland si, până la urmă, chiar fericit… ♥ï¸â™¥ï¸â™¥ï¸â™¥ï¸â™¥ï¸
danmatei1206
â¤ï¸â¤ï¸â¤ï¸
Horia Aludumitrudincapusatului
dureros…
Dana Fodor Mateescu
Cam!
Anonim
Super, mi-am amintit copilăria,trist poate îl regăsiți