Nu trăi unde ești invidiat!

Nu trăi unde ești invidiat!

Pentru Andrei Cristian Mateescu.

„Unde greșesc?”

În viață primesc uneori lovituri nemeritate. De unde nu mă aștept. Nu înțeleg unde, de ce și cui am greșit?
Simt, așa, un val de invidie care arde, o furtună de vorbe acide referitoare la ce fac, ce am combinat în ultimii 30 de ani, și cu cine, cât m-am îngrășat și de ce beau fără pahar, de ce râd, când lumea e tristă și „alegerile au fost furate”, de ce sunt așa cum sunt și nu altfel?!
Știu că mulți dintre voi ați simțit starea asta și, de multe ori ați fost frustrați și ați încercat să vă schimbați felul de a fi.
„Unde greșesc? Cum trebuie să fiu ca să plac oamenilor? Să-mi tai unghiile mai din carne? Să zâmbesc când îmi vine să urlu? Să spun ceea ce gândesc cu voce tare? Să nu spun? Să-mi fac cărarea pe mijloc sau într-o parte? Să am mai mult curaj?”

Dar de ce trebuie să plac oamenilor? Trăiesc, ei, viața mea? (Nici o zi n-ar rezista!)
Nu mă interesează! Fac ce vreau! Când pot, firește …
Eu am fost așa, cum sunt acum, de când mă știu. Cu mici schimbări de atitudine și comportament. Mă abțin mai mult ca înainte, când dacă mă deranja ceva, mă ridicam de la masă și plecam. 😉

Cu invidia celorlalți am făcut cunoștință pe la patru ani. Eram la grădiniță și desenam „gagici”. Mă învățase mama, văzusem și la televizor. (Eram înnebunită după fetele care dansează Cancan).
Mai desenam gimnaste și balerine care ridicau picioarele în aer. Mijlocelul subțire le scotea în evidență sânii apetisanți. Aveau coronițe din flori pe cap și chipuri neasemuit de frumoase. Educatoarele erau uimite: „Ia te uită la asta ce desenează! Mă, tu ai copiat de undeva?”
O priveam adânc: „Nu! Am desenat-o din cap.”
Mă lăudau. Desenele mele nu semănau deloc cu cele ale colegilor mei: căsuțe cu un coș din care iese fum, un soare belaliu, într-un colț al paginii, care are ochi și gură.
Ah, ce bine mă simțeam!

Gagicile mele își ridicau pulpele, vesele și curajoase, în plin comunism

„Tu, Leni, tu, asta o să ajungă mare, ascultă la mine! Bravo, fată! Uite, punem desenele la panoul de onoare, da?”
Eram așa de mândră! Gagicile mele își ridicau pulpele, vesele și curajoase, în plin comunism. Și unde? Pe panoul de onoare de la grădiniță!
Însă din clipa aceea, am început să încasez niște bătăi senzaționale de la colege. Fetele mă loveau, băieții nu aveau treabă cu balerinele mele.
În sufletul meu de copil nu pricepeam cu ce am greșit, de nu mă suportau. Mă trăgeau de păr, mă pălmuiau, mă scuipau între ochi. Fără motiv. În definitiv, ce le făceam?
Acasă nu spuneam nimic, de rușine. I-am povestit, totuși, într-o zi, tatei, iar el mi-a zis: „Bine ți-au făcut! Tu n-ai mâini să te aperi? N-ai gură să spui educatoarei?”
De atunci, nu m-am mai plâns. Am început să mă apăr, așa cum m-a învățat el.
Apoi am priceput de ce mă bătea haita. Într-o zi, educatoarea mi-a scos toate desenele de la panou și le-a aruncat la coș. Mama uneia dintre colege, cineva important în sistem, desigur, a făcut un scandal monstru directoarei, pe motiv că desenele fiicei ei nu sunt promovate la panou, în vreme ce mizeriile pornografie făcute de mine erau.
De unde știu asta? Știu! Directoarea a chemat-o pe mama și i-a atras atenția, cu severitate socialistă, că va fi obligată să ia măsuri, dacă eu mai desenez ALTCEVA decât ce trebuie să deseneze un copil de patru ani! „Dar nu vă e rușine?”
De atunci, n-am mai avut niciun desen expus la panoul de onoare. Am refuzat să mai pun mâna pe creion, chiar dacă mă pedepseau cu statul la colț. Mi se rupea de toți, atâta eram de tristă.
Cu timpul, am înțeles. Era jegul ăla de invidie.

Așa arată invidia?

Am crescut, și toată viața mea am reîntâlnit-o în diverse locuri. Băloasă, cu ochi răi și vicleni, prefăcuți, înfundați în cap, cu trei fire de sprâncene, buze subțiri și gură mare. Așa arată invidia. Te pândește și te atacă pe la spate. Întotdeauna!
M-am lovit de ea, ca de un zid. În școala primară, la liceu sau facultate, în drumul meu. Pentru că nu eram un copil obișnuit și mereu făceam, cu mare bucurie, câte o prostie. Sau patru, mă rog… 🙂
Conflicte, bârfe, turnătorii, mizerii. Pe toate le-am luat, din plin, în piept. Pentru că am realizat, într-un târziu, care nu era chiar târziu, că toate erau din cauza mea. Am fost invidiată (urâtă) din cauza mutrei mele „de japoneză unguroaică, evreică, bulgăroaică și filipineză”. („Maidaneză, dă-o dreacu de trădătoare useristă, mucușoristă și vaccinistă!”). Din cauza „ochilor mei dansatori” sau a gurii. („E tatuată, nu e naturală!”). Pentru că am fost iubită de cei mai frumoși bărbați din sud-estul Europei.(„Curvă!”)

Am fost urâtă chiar de fostă rudă pentru că am reușit să nasc un copil splendid. („Ce mare lucru?! Toate femeile nasc!”). Am fost invidiată din cauza unor texte. („Le face cu inteligența artificială”! O copiază pe Rodica Ojog-Brașoveanu!)

Am fost invidiată tot timpul. Dar, la un moment dat, nu mi-a mai păsat. Din contră. A început să mă distreze asta. Un fel de perversitate.

Mi-am văzut frumușel de treabă mai departe. Așa cum o fac și acum. 😉

Haidipa!

Invidia este o declarație a inferiorității. – Napoleon

S-auzim de bine!

Dana Fodor Mateescu- 12 octombrie 2021

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, invidiați-mă, aici: 

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!