De la Abrud la… Paris

Strazile copilariei mi-au ramas in suflet, le simt mirosul de pământ reavan împânzit de lalele si narcise, cu mireazma ametitoare, de trandafiri cățărători cu ghimpi curbi si dușmănosi, de frunze dantuitoare, de fum, de aer rece si proaspăt, de carbuni si lemne stivuite.

Strada Abrud, rupta din bd. 1 Mai, pornea serpuind, pierzându-se in paienjenisul de stradute, pana in Calea Grivitei. Locuiam la „matusa” Sofia, in gazda, intr-o casa veche si frumoasa ca o relicva a altor timpuri, in care bunul gust era inca suveran. Eram un copil ciudat, romantic, visator, ca si cum as fi cazut din luna, dar neastamparata ca o zvarluga, nu-mi scapa niciun gard, pom sau zid neescaladat. Un zid inalt de cărămidă, năpădit de caprifoi si iedera, separa curtea noastră de a vecinilor, care, la randul lor, aveau un băieÈ›el putintel mai mare decat mine, cumintel si ascultator ca o fetiÈ›a.

Iubeam enorm povestile si mai ales pe Craiasa Zăpezii… O vedeam pretutindeni si ii simteam respiratia rece, mirosind a alb infinit si a imensitate. Oare cum ar fi daca, impreuna cu Marian, bunul meu prieten, as porni in cautarea ei? Poate Mos Craciun, pe atunci, sărmanul, botezat Mos Gerila, ne poate calauzi pasii spre Imparatia GheÈ›urilor.

Intr-o zi cu nameti cât casa, rostogoleam bulgari uriasi încercând să zămislim un om de zapada. Biata mama a intrat in casa să ne aduca un morcov pentru nas si doi puisori de carbuni pentru ochisori. Atat mi-a trebuit, l-am luat pe Marian de manuta si țusti, pe poarta. Pâș-pâș, prin zapada, am pornit hai-hui. La capul strazii ne-am oprit pentru o clipa. Nu stiam: sa o luam la dreapta sau la stanga? Pai stiam că dreapta este manuta cu care desenam, iar stanga acolo unde bate inimioara. Nu existau blocuri, pe strada erau doar case un pic mai răsărite, cu prăvălii inguste, cu vitrine sărace si intunecoase, înăuntru mirosind a petrosin si a ceara de parchet. Cunosteam cofetaria Bucegi, cu cele mai bune „Buturugi ”, „Violete” sau „Broscuțe”, dar si pravalia lui nea Misu cu cele mai frumoase șosete colorate.

Cât de curios, doi copilași cu crestetul cât moțul porumbului in luna lui Ciresar mergeau mâna in mâna prin nămeți si nimeni nu intreba: „Ce-i cu voi copii?”

Cautam o casa ca un palat, o casă cu gradina in care sub zăpadă sa se ascundă trandafiri. In fata Spitalului Filantropia, ne-am oprit putin, arăta ca un castel, iar de sub zapada se inaltau lujeri încăpăținati de floare. Un portar mustacios ne-a luat la întrebări:

-Ce cautati, ma, ati venit dupa mamă? Iar v-a calcat barza?

Am sters-o. Nu departe se vedea o casa mare, pe care o cunosteam de la televizor. Am uitat sa va spun că de de cateva luni aveam televizor. La casa aceea știam că era tov. Gheorghe-Gheorghiu Dej. Ce bine, poate ne ajuta el sa ajungem in Țara Zăpezilor! Așa că am pornit spre Palat, spre casa mare. Tup-tup prin zăpada care ne ajungea pana la brâu, cu toate ca o armata de barbati cu căciuli cat o sura lopatau neincetat. Strada pustie, putine masini, doar tramvaiul cu dunga rosie, trecea ca o ratusca cu doi boboci.

Ninsoarea incepuse din nou, timida cu fulgi rari si imensi in forma de steluțe. Eram aproape, foarte aproape de palatul din care asteptam să coboare si sa ne imbratiseze tov Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Un grup de tovarasi, voinici, cu crestetul cat casa, cu căciuli cu urechile flutarand in vant, isi strângeau mainile strigand: „Dasfidania, Aliosa, È™tooo?” Eu stiam ca este limba rusa, toate filmele le care le vedeam cocotata pe divanul din camaruta erau sovietice, tara care noua ne-a adus pace. I-am lasat pe „tovarasi” si am pornit cu greu mai departe. Zapada crestea, crestea ca voinicul din poveste. Rataceam, privind uimiti case din ce in ce mai frumoase, priveam si patrundeam cu gandul dincolo de ziduri, imaginandu-mi cu mintea mea de prunc fel de fel de povesti. Deodată, pe zidul unei case se vedea clar o tăbliÈ›a. Ne-am apropiat silabisind, amandoi cunosteam literele de tipar: strada Paris.

-Am ajuns la Paris! Aici, Muzzette a plecat sa cumpere parfum, aici este un turn mare, mare din fier si o apa pe care te poti plimba cu voparasul. Sigur, aici la Paris o sa aflam drumul spre tara Zapezilor.

Pasii ne deveneau mai grei, si turturi mititei ne atârnau la nas. Ne era frig, foame si sete. Doua porti uriase deschise larg ne atrasera atentia, in curte leagane, topogane, balansoare toate păzite de cei șapte pitici si de Alba ca zapada. Aici trebuie sa fie intrarea in tara povestilor!

Cu sfiala, am pasit in curte, ferestrele mari pictate in culori vii ne atrageau ca un magnet: O „tanti” in halat albatrul slobozi un stigat:

-Ce este cu voi? Cand si cum ati ieșit afara?

O alta femeie veni repede ca fulgerul, ne privi cu dușmănie pe sub sprâncene stufoase si spuse:

-Nu sunt ai nostri, da-i afara!

Apăru o Zana inalta, cu codita lunga si balaie, ne zâmbi dulce si le certa pe celelate doua (probabil slujitoarele Zanei).

-Ajuati-i sa se dezbrace, sărăcuții de ei, probabil s-au rătăcit.

Zana ne-a adus botosei calzi si ne-a poftit in fata unei masuta rotunde. În spatele unei uși mari plina de desene se auzeau râsete si cântece. Oare acolo erau spiridusii lui Mos Gerila (iertare, Mos Craciun!).

Dar noi vom ramane la „Paris” să mancam supita adusa de Zana, si sa ne intoarcem, pentru cateva clipe in Abrud. Biata mea mama cu morcovul si cărbunii in mana s-a intors in curte, noi nicăieri. La început, nu a intrat in panica, s-a gandit:

-Or fi la Marian sau vis-a-vis la Cristina.

Dar tatal lui Marian a intrat surazator in curte dornic sa isi ia baiatul acasa. Cerul s-a prăbușit pe saramana mama, stia ea sigur cine este tartorul, asa ca au pornit sarmanii, oprindu-se tot ca noi la capatul strazii, intrebandu-se daca sa o ia la stanga la dreapta. Sprijinit in lopata, nea Frusinel, omul bun la toate (zugrav, cărator de butelie, spargator de lemne) i-a lămurit:

-Bre, eu ii vazui mergând spre piața, dar crezui ca i-ai trimis matale să cumpere ceva.

Porniră din pravalie in pravalie, la spitalul de urgenta, de unde o doctorița cu suflet de înger a sunat la toate spitalele. Niciun accident cu doi copii! La Miliție, dupa ce s-a scarpinat indelung sub cascheta, nenea militeanul a promis ca ne caută si in gaura de șarpe.

Am mâncat supita cu sapte guri, iar la toate întrebările Zanei, minteam de inghetau apele: ca mama este la serviciu, că stau singură… că …

Zana cu glas de catifea ne-a intrebat unde stăm.

РLa Abrud, am strigat am̢ndoi in cor.

Zana ne-a privit cu uimire, dar apoi descretindu-si fruntea zambi:

-Nu cumva strada Abrud?

-Vrem să ajungem in tara zapezilor, cred ca de aici de la Paris este mai ușor!

Zâna se puse pe râs, radea cristalin ca un clopoțel din pomul de Craciun.

-Până in Laponia nu puteti ajunge acum, dar va promit ca voi vorbi cu Moșul, poate renii zburatori va ajuta. Ne-a intrebat frumos cum ne cheama, la care noi am raspuns ca la gradi: Dinu Liliana și Marian. Zana ne-a cerut telefonul spunând ca doar asa poate Craiasa sa ne caute.

Bine hraniti, uscati, cu nasucurile sterse si infofoliti, împreună cu buna noastra Zana, ne-am suit in masina care aproviziona „Casuta cu povesti „, în realitate o GRADINITA cu copii mai cuminti ca noi.

Nu ne saturam de imbratisarea Zanei care ne tinea la pieptul ei. Am ajuns pe strada, doar fanfara lipsea, toti erau prezenti cu mâna streasina la ochi, de la nea Pandele cu cei 90 de ani pe care ii cara in spate, pana la puiul Teodorei, cu suzeta in guriță. Biata mama, nu stia daca să mă pupe sau să ma bată (voi ce ati fi făcut?)!

Am intrat in casa, cald, placut si miros suav de portocale._

-Treci acum la masa, șopti mama cu glas voalat de furie!. Am privit o uimita, cu mânuțele incrucisate pe piept, ținând cu varful degetelor blanita bunditei:

-Multumesc, nu îmi este foame! Am mâncat la Paris!

Autor: Liliana Simion

Foto: Liliana și tatăl ei