Partida și Partidul

Nu ştiu alţii cum sunt şi nici nu cred că aş avea timp pentru un sondaj concludent acum, dar mie, când îmi aduc aminte de copilărie, îmi vine să chiui, să alerg, să ţopăi şi să sar, până-mi iese inima din piept şi fuge, fuge tocmai pe strada Petru Maior, din Bucureşti, acolo unde mi-am julit genunchii prima dată în viaţă.
Acolo, unde locuiau laolaltă români şi unguri, şi ţigani, şi câţiva evrei, a început povestea vieţii mele, care atunci încăpea într-un etu de ruj roşu aprins, ca miezul unei inimi de porumbel.

Am fost un copil liber, independent, voluntar şi dificil. Când ne-am mutat pe strada Petru Maior, la numărul 38, aveam puţin peste patru ani. Visam zâne şi zmei, prinţi şi Cenuşărese cu picior mic, aşa ca al meu, de jucărie, îl divinizam pe tata: era cel mai frumos, cel mai bun şi cel mai deştept din lume. Mirosea minunat a lavandă, a interior de gărgăriţă şi „a tătic”. Când mă lua în braţe, eram sus, deasupra tuturor şi nimic, niciodată nu-mi putea face vreun rău.

Întreg oraşul mi se părea tava unui cofetar uriaş. Casele? Mirese cu rochii din frişcă şi ferestre de ciocolată. Oamenii erau bombonele colorate şi vorbitoare azvârlite de o mână harnică peste tortul imens şi bun, care era lumea mea.
Locuiam într-o casă veche, construită în 1901, tip vagon, împreună cu bunica din partea tatei, căsătorită a doua oară cu un om blând şi blond ca o floare a soarelui.
Cele șapte camere se ţineau de mână ca noi, copiii străzii Petru Maior, când jucam „Ţară-ţară vrem ostaşi”, şi chiar mi se părea că, uneori, şi ele dansează.
Bunica nu se mai numea Fodor, cum îl chema pe tata, ci „Săndulescu”. Pe la spate, oamenii o strigau Benţoaia. Era numele ei de fata: Bencze.

Eu n-o prea aveam la inimă, şi nici ea pe mine, aşa că eram într-un fel, chit. Mă străduiam să-i fac zilele cât mai fripte cu putinţă, asta pentru că am auzit-o într-o dimineaţă fistichie de primăvară că îi vorbeşte de rău pe ai mei, în special pe mama:
– Nor`-mea-i ţărancă! I-am zis lu’ Picuţă să n-o ia. Nu m-o ascultat! Însoar-te, mă, cu o injineră, să fii şi tu domn!”, bârfea ea cu madam Goldman, mamaia lui Sami şi a Silviei, doi dintre cei mai buni prieteni ai mei de atunci.
– Oi vei!, madam Săndulescu, dumneata vorbeşti aşa? Păi, înseamnă că n-o cunoşti pe Şeilica, mă-sa a întins toată Cuţarida pe vremuri.
Sorbeau, apoi, amândouă, din cafeluţele fierbinţi, puse în ceşcuţe mici, ca de păpuşă. (I le-am spart mai târziu cu entuziasm!)

Din clipa aceea, m-am hotărât să ţin minte TOTUL (muream de ciudă că nu ştiu să scriu încă!) şi să le spun alor mei ce vorbește Bențoaia despre ei.
Plănuiam răzbunări înfiorătoare. Eram un laborator de răutăţi, unde sadismul făcea clăbuci în eprubete din ură. I-am pus pietre în ciorba de pe foc. Am luat un papuc scofâlcit şi l-am îndesat în pilaful cu ciuperci. Am găsit un pumn de cuie şi şaibe ruginite într-o cutie şi le-am împrăştiat pe toate în aluatul de cozonac pus la dospit. Rânjeam machiavelic, de parcă aş fi câştigat cursa de 100 de metri garduri.
Niciodată nu m-a bătut, niciodată nu m-a atins cu nimic. Râdea şi zicea:
– Fir-ar Pavăl al dracului, cu ce nepoată m-o pedepsit Dumniezo!
Atât.
Pavel fusese primul ei soţ, tata lui tata. Divorțaseră în timpul războiului, când copilul era mic, iar ea muncea ca fată în casă în Bucureşti.

De atunci, de fiecare dată când păţea vreun necaz, se lovea la picior, scăpa Gică din lanţ sau nu venea tramvaiul la timp, Pavel era vinovat şi urma să fie îndelung suduit.

În fine, abia aşteptam să încep şcoala ca să pot scrie tot ce auzeam eu că vorbeşte bunică-mea cu „madamele” şi „cucoanele” de pe strada Petru Maior. Până atunci, pâram numai ce ţineam minte.

„Dano, tu o să te faci ori scriitoare ori informatoare”, îmi tot întărâta neuronii în plină dezvoltare, Sami. Era mai mare decât mine, locuia într-o vilă mare, frumoasă şi cânta la vioară. Nu înţelegeam bine ce e aia „o informatoare”.
Sami râdea, ciufulindu-şi zulufii roşcalii: „Informator e unu’ care informează cetăţenii, partidu’, pe toată lumea, pricepi sau eşti meşugă la cap? Tu asta faci: tragi cu urechea, mă-ta mare nu ştie că tu asculţi, apoi o pârăşti la părinţii tăi, am dreptate?”

Mă simţeam copleșită. „Ce inteligentă sunt! O să am meseria de informatoare.”
Când i-am spus tatei, i-au ieşit ochii din cap!
– Cum o să te faci informatoare? Cine dracu’ ţi-a băgat asta în cap?
– Sami!
– Dacă te mai prind cu ovreiaşul ăla tembel, îţi rup picioarele! Numai porcării te învaţă!
Sami era evreu, dar nu ştiam prea bine ce înseamnă asta, eu îl iubeam în secret, iubire curată ca lacrima de fluture, în caz că plânge.
La șapte ani m-au dat la şcoală. Am învăţat, în sfârşit, să scriu şi, de fiecare dată când cineva risca să mă întrebe ce-am să mă fac când voi fi mare, răspundeam invariabil: INFORMATOARE.
Umblam mereu cu un carneţel în chiloţei şi un creion bont în el, cu care notam ce vedeam pe stradă, în curte, tot ce mi se întâmpla, auzeam sau bănuiam.
În clasa a-III-a aveam trei „vocabulare” pline cu „informări”. Erau, mai degrabă, jurnale:

„1978 – 28 ianuarie. Mamaia l-a înjurat dimineaţă de 24 de ori pe Pavel, tanti MargaretuÅ£a a zis că nea Orășeanu, cizmarul cartierului, e tâmpit ÅŸi pune tocuri de femeie la pantofii de bărbat. Am pârât-o, bineînÅ£eles. Când a auzit aÅŸa ceva, nenea Orășeanu a făcut-o beÅ£ivă împuÅ£ită ÅŸi a aruncat în uÅŸa ei cu ciocanul de bătut pingele. Dimineaţă, cocoÅŸul pitic s-a dat la mine iar, dar l-am lovit cu lopata, aÅŸa cum m-a învăţat Sami. ÃŽn cele din urmă, cocoÈ™ul a început să latre.”

„2 februarie 1978. Sunt în clasa a-II-a A. Azi am dus la şcoală poeziile despre partid şi partidă. Tovarăşa a zâmbit şi m-a mângâiat pe păr. A zis aşa:
Copii! Fodor Daniela vă va citi o… poezie. Și abia s-a abținut să nu zâmbească
M-am încurcat niţel, dar am reuşit s-o zic pe toată. Era poezia mea preferată: Partidul și Partida.

Copiii n-au aplaudat așa cum mă așteptam, dar au râs, de am crezut că leșină. Tot a fost ceva, decât nimic.
Tovarășa învățătoare mi-a promis că va trimite poeziile la redacția revistei Cutezătorii. Nu prea era convinsă, dar cred că stăruința mea a determinat-o să mă ajute.”

De poezia asta râdea toată lumea, și nu pricepeam de ce. Eu o recitam cu patos revoluţionar şi sinceritate. De fiecare dată când aveam musafiri, tata mă urca pe masă, la sfârşit, când invitații erau amețiți de vin:
– Zi-o p-aia cu partidu’ şi partida!
Şi o ziceam. Răcneam din toate puterile, mândră până la sufocare. Regret că nu-mi mai amintesc exact, dar textul era suficient de cretin. Ştiu doar că suna cam aşa:
„Partidule iubit şi scump
Eşti comunist când mergi la câmp
ÃŽi aperi pe copii mereu
şi ești deasupra când e greu.
Când tu vii ostenit acasă
Partida te-așteaptă voioasă
Cu macaroane și dulceață
Apă și pufuleți pe masă…”

Râdeau musafirii să plesnească, crăpa splina-n ei, le ieşeau ochii, le curgea grăsimea de la friptură pe barbă şi pe piept, unii făceau şi tensiune. Prăpăd.
În mintea mea, partidul era un bărbat înalt, brunet, dar nu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, ci altul, mai frumos. El circula cu tramvaiul, citea ziarul Scânteia și era căsătorit cu o nevastă corespunzătoare. Ea nu putea fi decât…Partida, care era blondă, cu ochi ca ai Silviei, sora lui Sami. Corect? Corect!
Credeam că tuturor le place poezia mea, și mă simțeam deosebit de importantă, de fiecare dată când o recitam.
Din păcate, am pierdut caietul în care o scrisesem, iar cei de la redacția Cutezătorii nu mi-au răspuns niciodată. Probabil au crăpat de râs…

Dana Fodor Mateescu

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: 

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!