Madam Mimi

Madam Mimi locuia într-o cameră cât o cutie de scrisori, pe o străduță care dădea în Grivița. Era prietenă cu bunică-mea, Bențoaia. Vindea semințe la cornet și avea grijă de copiii vecinilor din zonă. „Mimi” venea de la Mioara, dar nu știam de ce toate prietenele Bențoaiei se numesc „madam”. Madam Margareta, madam Cotelia, madam Feri, madam Șeila, madam Mimi, madam… pam-pam. Mi se părea suspect. Credeam că acela e numele lor de familie și că toate sunt surori. Până când m-a lămurit Samuel Goldman, care știa limba franceză și era mai deștept decât mine. Eu învățam doar rusa la școală. „Bă, meșugo! Madam înseamnă doamnă, nu e numele ei de familie! Proastă mai ești!”

„Ăștia vorbesc franceza, în familie, de pe vremea lui Cuza.”

Mă supăram. „Prost ești tu, tâmpitule!” Îi scoteam limba de-un cot, ne certam și nu mai vorbeam cu el zile întregi.
Tataia mă mângâia pe creștet. „Dănuță, nu te necăji! Ăștia vorbesc franceza, în familie, de pe vremea lui Cuza.”
„Da? Asta justifică tot.” Și-mi trecea, gata.
Madam Mimi era mică, slabă, numai zgârciuri și oase. Nicio lacrimă de carne pe fața ei sau pe trup. Era urâtă-urâtă, cu o gură imensă, îmi imaginam că-mi intră ambele mâini în ea, ca într-un buzunar de la capot, cu buze subțiri și dinți mărunți, galbeni. Ochii căprui nu aveau gene și erau înfundați în cap, de parcă-i bătuse cineva cu ciocanul, să nu cadă. Nici sprâncene nu prea avea femeia. Câteva fire.
Dar era cumsecade. Suflet bun. Madam Mimi iubea copiii. Mai ales pe cei mici, bebelușii. Avea o răbdare îngerească, iar unii vecini îi lăsau cu ea, fără grijă.
În cămăruță era o curățenie-bec. Bine, nici nu prea avea din ce să facă ea dezordine. Un pat mic, un godin, o măsuță roasă la un picior de un cățel, o poză și o icoană cu Maica Domnului pe perete. Atât. Fotografia era cu fetele ei: avea două, dar plecaseră în America lăsând-o singură, a nimănui.

Mimi stând pe treptele din fața camerei, vară, toamnă sau primăvară

Iarna, când erau zăpezi cât casa, frig și bătea vântul, mă poftea în odaie. Poza era pe masă și o luam. Muștele se căcaseră, voioase, pe imagine, cartonul era îndoit, murdar, îngălbenit. O priveam de aproape. Două persoane care semănau izbitor de mult cu madam Mimi, zâmbeau teatral și larg către un fotograf nevăzut. Femeia mi le arăta cu un deget descărnat, de care-mi era teamă. „Ea e Tita, fata mea a mare. Astalantă-i Mona. Nu le-am văzut de opt ani…”
Când mă trimitea mama să cumpăr pâine din capul străzii, spre Grivița, o găseam pe madam Mimi stând pe treptele din fața camerei, vară, toamnă sau primăvară. La ea se intra direct din stradă. Vindea semințe de floarea-soarelui, la cornet. Asta mă atrăgea cel mai mult. Nimeni nu prăjea așa de bine semințele ca madam Mimi. Aromele erau ca niște mesaje transmise special. Se simțeau până pe strada noastră și bunică-mea știa: de fiecare dată când făcea de mâncare ceva bun: gogoși, chiftele, gomboți, bame sau pește, mă ruga să trec pe la madam Mimi. „No, du-i și ei, amărâta, că n-are pă nimeri! Da să nu bagi botu, că ți-am păstrat și ție…”
Mirosul de semințe prăjite era „telefonul” prin care madam Mimi comunica cu bunică-mea. Ajungeam la ea, dar, dacă aveam gogoși în pachețel, nu mă puteam abține niciodată. Mâncam câte una sau chiar trei, mânzolindu-mă toată pe obraji de zahăr pudră. Tanti Mimi nu zicea nimic, zâmbea cu gura ei ca o stradă de lungă și îmi dădea un cornet cu semințe calde. Mă frigeau.
Boaba era grasă și lucioasă, iar miezul avea un gust teribil, de alună bună, crocantă.
Însă cel mai mult mă fascina cornetul, pentru că era făcut din revista Trup și suflet. Mâncam repede semințele, (uneori le aruncam, pentru că nu aveam răbdare), dar hârtia o păstram. Era fină și veche. De multe ori avea poze cu domnișoare din anii 30 și muream de plăcere să le privesc. Cât erau de frumoase! Aveau picioare mișto, cu glezne subțiri, fără nicio rană. Pe când eu…

Mi s-a părut că din gură îi zboară spre cer doi îngeri roșii

Madam Mimi a murit într-o toamnă. Brusc, fără să spună cuiva, fără să știm. „Și-a vărsat plămânii.”, povestea tataia, iar eu nu mai respiram vreme de cinci secunde, de groază. „Cum adică și-a vărsat plămânii? I-au ieșit singuri pe gură? De ce? Cum? Vreau să știu! Vreau să văd!”, scânceam dârdâind și încercând să-mi imaginez cum s-a putut întâmpla o asemenea grozăvie. Dar nu-mi explica nimeni. O teamă ca un viscol năucitor m-a izbit în piept, dar curiozitatea a fost mai puternică. Am alergat într-un suflet la madam Mimi. Sau ce mai rămăsese din ea.

În fața cămăruței, cea cât o cutie de scrisori, erau multe lumânări care plângeau pe scări. N-am intrat. N-am putut. Nu m-au lăsat vecinii. „Ce cauți aici? N-ai treabă? Hai, du-te!”
N-am plecat. Am traversat strada și, de acolo, am privit îndărătnică.
Când au scos-o din casă (coșciugul era pus direct pe trotuar, căci nu încăpea înăuntru), am crezut că e un copil, nu madam Mimi. Așa de mult se micșorase. Nu-mi venea să cred!
Apoi, după ce au așezat-o frumos, ca pe un pătuț veșnic, și pe piept i-au pus poza cu fetele ei și icoana cu Maica Domnului, mi s-a părut că din gură îi zboară spre cer doi îngeri roșii.
Dana Fodor Mateescu- 7 februarie 2022

Foto Sorin Constantinescu

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:

 RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!