Fetița care a mâncat ghiocei

Într-un martie repezit, cu ploi, noroi și frig, în grădina bunicii Bențoaia au răsărit, peste noapte, ghioceii. Erau mulți, grași, strălucitori, crescuți în cuiburi. Pofteam la ei ca la o înghețată de vanilie cu frișcă și înghițeam în sec de fiecare dată când treceam pe lângă.

Aerul era curat, iar din sufletul pământului venea o mireasmă sublimă, ușor amăruie, care mă făcea să fiu fericită fără vreun motiv anume.
Ghioceii erau ca fluturii. Își clopoțeau căpșoarele în vânt și chiar auzeam cum cântă: clinc-clonc-clinc.

Îi adusese Bențoaia de la ea din sat, de mult, era tata mic și războiul nu se terminase încă. Ținea la ei ca la niște rude. Eram convinsă că îi iubea mai mult decât pe mine, nepoata ei.
Nu aveam voie să calc în grădină. Era strict-interzisă pentru mine, din ziua în care am năvălit acolo cu Sami, prietenul meu, și am mâncat toate coacăzele negre, de era să intrăm în spital amândoi.

Bențoaia pusese un lacăt mare, cât căpățâna mea, pe poartă:
„Mno, bată-tie Dumniezo, sfântu Teodosie și mumă-sa păste botu ăla dă bolundă hămnesită! Aiși nu mai calci câte zâle oi avia io, capră turbată ce iești!” Și, clac! a zăvorât tot.
Dar grădina aia mă chema mereu. Nu era mare, mai mult lungă decât lată, umbroasă, dar și cu soare, tainică. Vara era o nebunie!
În ea creșteau cei mai frumoși piersici, meri, cireși, caiși și un gutui ca un prinț. Avea Bențoaia rugi de zmeură, și flori peste flori: regina-nopții, cale albe, zorele mov, ochiul-boului, mărărițe, flori-de-piatră, flux, mușcate, ortensii, crăițe, trandafiri portocalii, galbeni (am mâncat câțiva), tuberoze, erau și plante pentru ceai: mentă, chimen, sunătoare. Un paradis.
Primăvara, grădina Bențoaiei se primenea și își punea pe trupul zvelt ghiocei. Mulți, mulți. Mă uitam la ei cu jind, cu inima mă uitam. Ochii-mi erau două inimi care uitau să mai clipească. În palme îmi creșteau două cântece.
Cum să iau și eu? Cum?

Mă rugam de ea: „Maie, vreau și eu un ghiocel!”

Era de neînduplecat. Stâncă. Zid. Oțel Krupp.
„Când mi-oi vide io ceafa!” și râdea provocator la mine.
M-am dus la Samuel Goldman: „Vreau să dăruiesc ghiocei la școală, pentru tovarășa învățătoare, pentru Cristina, Corina și Marinela. Cum să intru în grădină? Bențoaia poartă tot timpul la ea cheia de la lacăt. Așa mă enerveazăăăă!”
Sami s-a scărpinat în ciuful morcoviu și și-a supt buza de jos, semn că punea la cale un plan de atac.
„Hai să cercetăm, Dano! Fără cercetare, nu putem acționa.”
Uuu, ce serios era când vorbea așa! Și frumoooos. Al naibii, de splendid, mirosea a ciocolată și a interior de vioară veche. Mereu mă băga-n bucluc.

În ziua aia era un frig, de-ți îngheța și apa din stomac. Vântul izbea cu copita în obrajii noștri, în cartonul gudronat de pe case și-n lume.
Dar nu ne-am lăsat. Eram viteji.
Am intrat în curte și ne-am tot uitat la lacăt, apoi la gardul care era din sârmă, cu găurele ca niște hexagoane. Sami râdea: „Trebuie tăiat aici. Ne strecurăm prin gaură. Fugi la tac-tu mare și fură un clește!” L-am privit scurt: „Bă, ești nebun? Ce clește? De rufe? Dacă vrei, îți aduc un ciocan.”
Sami m-a privit verde și mi-a tras o palmă-n cap.
„Proastă mai ești! Adu ce găsești, dar mai repede că acu ne prinde mă-ta mare și nu mai pupi ghiocei!”

M-am dus È™i, pe furiÈ™, am căutat. Am găsit un ciocan greu – pe care tataia îl respecta nespus, pentru că, povestea el, l-a ajutat să spargă în 1933 o ușă de la o hală părăsită, unde s-a ascuns când era urmărit de siguranÈ›a statului, pentru că răspândise niÈ™te manifeste prin BucureÈ™ti, – o È™urubelniță-n cruce È™i o foarfecă de tăiat tabla. Toate ruginite ca vai de capul lor.
Sami a luat foarfeca („Bravo, fată! Îmi retrag proasta de mai devreme!”) și a început să taie. Hârști, hârști!
Eu, cu ciocanul, bum! Peste plasa din sârmă, ca să-l ajut.

Ce să vă mai zic? În zece minute am realizat o gaură pe care ne puteam strecura lejer înăuntru.

Am intrat și, fericită, m-am apucat să culeg ghioceii Bențoaiei. Dar când m-am uitat la Sami, l-am văzut că ia unul și-l mănâncă. „Băă! Ce faaaci? Ești nebun?”
Sami m-a privit superior și a băgat altul în gură: „Nu! Mi-e foame. Și poftă. Uite ce drăgălași sunt! Și au un gust de salată. Ia și tu, că te faci gagică mișto! Na! Ține!” Și mi-a îndesat vreo trei în gură. Eee, când am auzit eu că voi deveni mai frumoasă, n-am refuzat.
Ghioceii ăia miroseau a Dumnezeu. I-am mestecat nițel, apoi i-am înghițit. Erau un pic dulcegi.
„Sami! Ia zi: e vreo schimbare?” Și îl priveam așa, nu știu cum, pe sub gene.
Ovreiașul avea gura plină. Pe barbă era plin de noroi și îngeri mici.

„Mai bagă, mai bagă! Încă nu ești destul de mișto!”
M-am apucat să smulg câte patru-cinci deodată. Tii, ce buni erau! Mniam, mniam!
Am păscut la ghiocei cu Samuel, până am simțit că limba mi se transformă într-o lebădă udă cu aripile desfăcute. Mă ustura.
Cu mâinile roșii de la frig, că se pornise și-o ploicea, mi-am făcut câteva buchețele. Erau ca niște mirese.
Am ieșit la țanc. Tocmai se întorcea Bențoaia, fusese la piață la Matache.

Am pitit ghioceii și am fost cuminte toată seara. Luasem de la mama o oglinjoară în care mă verificam din trei în trei minute: sunt frumoasă, au ba?
Se întunecase, așa că bunică-mea n-a văzut nenorocirea. Îi prăpădisem aproape toți ghioceii. Mai rămăseseră doi-trei, firavi. În rest? Dezastru. Urme de ghete, frunze aruncate, tulpinițe, chiar și bulbi, pentru că, fiind pământul moale ca o cremă, am tras și rădăcina.
În noaptea aia am făcut febră puternică. 39 cu 5, cam așa. Aveam halucinații, vedeam numai balerine albe și ghiocei care-mi dansau prin fața ochilor.
Apoi am vărsat cu boltă și m-a durut înfiorător burta. „Ce-ai mâncat?”, mă întreba mama disperată.
„Nimic!”, mințeam ca o ticăloasă și bleaaah, mai vomitam un jet de flori.
Când s-a uitat mama mai bine a văzut niște petale, tulpinițe, frunzulie. „Mă, copile! Zi ce-ai mâncat, vrei să mori?”
În cele din urmă, i-am spus. A făcut ochii mari și trosc-pleosc, mi-a tras două palme peste mutra care devenea din ce în ce mai mișto. Cel puțin așa credeam eu.

Am urlat toată noaptea și mi-am vomitat și sufletul din mine odată cu cel al bieților ghiocei sacrificați.

A doua zi, bum-bum, Bențoaia la ușă, c-o falcă-n cer și cu una-n pământ:
„Tulai, Picuță, mi-o destrus tăți ghioceii dă la Iteu, bat-o bunu și drăguțu Dumniezo! Tulai, tuuuu… ”
Și când m-a văzut în pat, albă ca neaua la față, i s-a oprit tulăiala în gât. S-a speriat.

„Da ce-o pățât?”, a întrebat-o pe mama care îmi dădea să beau ceai de mentă.
„A mâncat ghiocei cu nebunul ăla de Samuel Goldman. O duc azi la doctor.”

Bențoaia n-a mai scos un sunet, și a plecat la ea suduind.

Noi ne-am dus la medic, la Palatul CFR și după consultație, și cearta de rigoare: „Cum ai putut să faci așa ceva? Ai doi ani? Ești fetiță mare, în clasa a doua.” ne-a dat o rețetă cu niște buline antidiareice, antivomitive și un antibiotic.
Când am ieșit de la doctor, soarele strălucea iute și, pentru o secundă, mi s-a părut că avea o figură de ghiocel. M-am privit într-un geam de la o vitrină de pe Grivița și, Dumnezeule, eram atât de frumoasă! Samuel Goldman avusese dreptate.

Dana Fodor Mateescu

20.02.2022

Dacă È›i-a plăcut ce ai citit, susÈ›ine-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

MulÈ›umesc!