Cum a ajuns Internetul în România?

Cum a ajuns Internetul în România?

Alexandru Mateescu s-a născut la 20 septembrie 1952 la Buşteni, judeţul Prahova. După absolvirea liceului teoretic din localitate intra pe primul loc la facultatea de Informatică din Bucureşti. În 1979 devine asistent universitar la aceeaşi facultate, iar în 1985 obţine titlul de doctor în matematici. Este, pe rând, lector, conferenţiar şi profesor universitar –şef de catedră. În 2005, pe 23 ianuarie se stinge după o grea suferinţă.
Este declarat post-mortem Cetăţean de Onoare al oraşului Buşteni.

Povestea lui „.ro”

Înainte de evenimentele din decembrie 1989, în România apăruseră câteva calculatoare personale aduse cu dificultate şi, pe bucăţi, din Occident, care prefigurau într-un fel febra Internetului ce avea să cuprindă curând şi ţara noastră. Unii dintre posesorii acestora îşi făcuseră chiar mini-reţele, conectând computerele între ele prin cabluri de date, ce treceau de la o locuinţă la alta, uneori chiar de la un bloc la altul, spre disperarea Securităţii, care lua imediat urma „computeriştilor”.

Schimbările din decembrie 1989 au fost cruciale şi pentru informaticieni, dar accesul României la Ciberspaţiu mai avea de aşteptat. Primele persoane din ţară, care au utilizat la acea vreme Internetul, oameni de afaceri străini, diplomaţii sau cercetătorii, o făceau conectându-se prin „dial-up”, accesând numerele de telefon ale unor servere din Europa, în special din Viena.

Asta nu însemna însă că România era prezentă pe harta internaţională a utilizatorilor de Internet. Pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuia să avem un nume de domeniu propriu, respectiv familiarul „ .ro”, pe care azi îl foloseşte toată lumea, adăugat la capătul adreselor de e-mail sau al paginilor de web. Aceste „autorizaţii” la nivel înalt erau acordate de o organizaţie europeană asociată cu Universitatea din Viena. Profesorul Alexandru Mateescu a reprezentat România, alături de alți colegi, semnând pentru alocarea domeniului „.ro”, el fiind membru al Grupului Utilizatorilor Români de UNIX (GURU). (1991-92)

Bătut de mineri

Înainte de călătoria la Viena, adică în iunie 1990, profesorul fusese bătut de minerii care au devastat Capitala. Între instituţiile care au primit forţat „vizita” lor a fost şi Facultatea de Informatică, aflată în vecinătatea Facultăţii de Arhitectură, unde tovarăşii lui Miron Cozma căutau de zor droguri, imprimante „care făceau dolari” şi alte bazaconii „imperialiste”.

Lectorul universitar Alexandru Mateescu, care tocmai se ducea la cursurile Facultăţii de Informatică, s-a nimerit şi el printre numeroasele victime care s-au ales cu țestele sparte şi ochii învineţiţi. În imaginile filmate de operatorii Televiziunii Române, prezentate de atâtea ori pe micul ecran de atunci şi până în zilele noastre, la emisiunile despre mineriade, apare, la un moment dat şi el, chinuindu-se cu disperare să-şi ferească faţa şi capul de ploaia de lovituri oferite cu generozitate, ba de poliţişi, ba de ortaci. În seara aceea, bărbatul înalt, puternic a ajuns acasă umilit, cu cămaşa albă plină de sânge şi lacrimi uscate pe obraz. Asta era țara lui?

Universitar român în lagăr

La câteva zile după stingerea conflictului din Piaţa Universităţii, profesorul de informatică e invitat să participe în Ungaria la o sesiune de comunicări ştiinţifice. Speriat, încă plin de vânătăi pe spinare, Alexandru se hotărăşte să nu se mai întoarcă în ţară, el, care niciodată nu şi-ar fi părăsit familia şi locurile natale, îndrăgostit până la patimă de munte şi de patrie.

După încheierea seminarului, profesorul a trecut ilegal graniţa în Austria, ajutat de nişte călăuze. Ajuns la Viena, a solicitat azil politic şi a fost cazat într-un lagăr de refugiaţi, unde a petrecut câteva săptămâni alături de oameni obişnuiţi, aflaţi acolo din aceleași motive ca și el. Ca dovadă, Alexandru a prezentat caseta video cu imaginile în care era ciomăgit, imagini surprinse în Piaţa Universităţii de TVR. „Stăteam destul de înghesuiţi, a povestit el familiei, la întoarcere. Nu prea era loc. Am dormit nopţi în şir pe picioarele unei negrese din Congo, venită acolo cu cei patru copii ai ei. M-am împrietenit cu mulţi. Povesteau mereu, plângând, prin ce trecuseră, cum erau persecutaţi în ţara lor. Le-am zis şi eu cum am mâncat bătaie de la mineri şi forţele de ordine. Eram, într-un fel, frați de suferință…”

Din lagărul vienez Alexandru a trimis un SOS către Centrul Informatic de la Turku, Finlanda. Într-o scrisoare, în care a relatat, pe scurt, ce a păţit în România, a adăugat un CV şi a menţionat că ar dori să lucreze acolo ca profesor-colaborator. Aflând povestea lui, câţiva reprezentanţi ai centrului informatic s-au deplasat la Viena şi au reuşit să îl „adopte” pe profesorul român, aducându-l la Turku, unde acesta va începe o activitate de cercetare ştiinţifică alături de finlandezi. Acolo, Alexandru a întâlnit o lume afectuoasă, într-un decor ce i-a amintit de copilăria petrecută la Buşteni. Între el şi academicianul Arto Salomaa, un mare matematician şi informatician, cel despre care se spune că este unul dintre părinţii Internetului, s-a înfiripat o prietenie care va dura multă vreme, mai ales că unul dintre bunicii savantului fusese român.

După un an de zile, Alexandru s-a întors în ţară, la familie. Le-a spus părinţilor şi soţiei lui că va munci de acum înainte în străinătate, unde e plătit mai bine şi respectat. N-a uitat să-şi viziteze şi colegii de la facultate, cărora le-a adus un computer de generaţie nouă, pe vremea aceea.

Drum bun, Romania pe Net!

După o vreme petrecută lângă ai lui, profesorul Mateescu a plecat din nou în Finlanda şi ani de zile după aceea, a colindat globul pământesc susţinând conferinţe, participă la sesiuni ştiinţifice şi predă cursuri în marile centre universitare din Taragona-Spania, Auckland-Noua Zeelandă, Singapore, Japonia, SUA, Canada. El era interesat mai mult de cercetare, decât de a-şi deschide o afacere în domeniu.

A prezentat o comunicare ştiinţifică la NASA. A colaborat cu personalităţi celebre, la nivel planetar, împreună cu care a semnat zeci de lucrări. Printre acestea, acad. Arto Salomaa, Gregorz Rosenberg, preşedintele Asociaţiei Europene de Teoria Computerelor, dr. Lila Kari-Santean, Acad. Solomon Marcus, prof. Univ dr. Gheorghe Păun şi mulţi alţii.

Dacă peregrinările pe meleagurile străine i-au adus satisfacţii profesionale şi materiale, viaţa lui de familie a intrat, însă, într-o criză fără ieşire. Cea care i-a fost alături timp de două decenii, înaintează divorţ şi se recăsătoreşte cu un prieten comun, un preot.

Şocul şi durerea despărţirii, faptul că va trebui să trăiască departe de copil, i-a schimbat informaticianului definitiv traiectoria vieţii. A început să-şi înece amarul în alcool.

Zâmbetul şi pofta de a trăi i-au dispărut pentru totdeauna. Profesorul, care altădată strălucea în faţa studenţilor şi a colegilor lui, inventând noi teoreme matematice, a devenit rapid o epavă. La un consult medical i s-a descoperit o ciroză a ficatului. Boala a muşcat din el avidă şi a fost obligat să-şi întrerupă colaborările cu universităţile din Occident. A revenit totuşi la catedra de informatică din Bucureşti, unde a predat până în ultima clipă a vieţii.

„A lăsat în urmă teoreme cu care matematicienii îşi vor bate capul zeci de ani de aici încolo.”

Pe 23 ianuarie 2005, profesorul Alexandru Mateescu a murit pe patul spitalului, după o suferinţă atroce, atât fizică, dar mai mult sufletească. Avea 53 de ani.

Ținea la el, strânsă la piept, o năframă veche pe care mama lui cususe cândva maci, ca nişte fluturi sângerii. Băsmăluţa îi aducea noroc mereu, credea el cu naivitate înduioşătoare – şi îl apăra de rău. De fiecare dată când îi era dor de ţară şi de mamă, fără a părea patetic, Alexandru ducea bucata de pânză la gură şi o săruta. I se părea că o vede acolo, printre străini, aievea pe mama lui şi simţea în nări mireasma brazilor din copilăria petrecută la Bușteni.

Pentru că a decedat în spital, i s-a făcut și autopsie, pentru a se stabili cu exactitate cauza morții. Anatomopatologul i-a scos creierul, pe care l-a analizat cu atenţie. În locul rămas gol a vârât năframa cu lacrimi şi maci, găsită alături de mort… Un ultim sărut, o licărire a inteligenţei lui: formule, informaţii, sute de teoreme, invenţii matematice, cifre şi coduri, mama, fiica, fraţii, bunica, Buşteniul…toate, apărate, în eternitate, de băsmăluţa mamei.

La înmormântare au venit puţini oameni. Bătrânii lui părinţii, încă miraţi, disperaţi şi nevenindu-le să creadă că „Săndel” n-o să le mai deschidă niciodată uşa şi un grup foarte restrâns de prieteni, printre care şi decanul facultăţii de informatică. Înainte ca sicriul modest să fie astupat de pământ, el a ţinut un mic discurs în semn de respect pentru cel dispărut.

„Alexandru a fost un coleg bun, un om excepţional care a lăsat în urmă probleme şi teoreme cu care matematicienii îşi vor bate capul zeci de ani de aici încolo…”

Răzvan Mateescu, fratele mai mic.