Povestea Gabrielei, jurnalista care a murit ajutând refugiații din Ucraina

Avea niște ochi verzi cum rar întâlnești prin lumea asta: mari, curați, luminoși, cu transparențe de piatră prețioasă. Era frumoasă Gabi, avea ceva al ei, pe care nu i-l putea șterge nimeni și nimic de pe chip, oricât de mult ar fi necăjit-o.

Ne știam de aproape 15 ani, am lucrat în presă amândouă, dar ne-am cunoscut abia după ce ea a părăsit-o.

Când Gabriela Vlăsceanu a fost nevoită să plece din presă, pentru că, nu mai era loc pentru ea (așa cum nu a mai fost nici pentru mine sau pentru alții ca noi!) a avut un șoc. Rămasă fără serviciu, a fost nevoită să-și găsească rapid ceva de lucru, altfel nu avea cu ce să-ți plătească datoriile, utilitățile, hrana. Așa că, prin 2012, s-a angajat ca administrator la blocul unde locuia, în Ferentari. Stătea într-o mică garsonieră, cu cele două pisici iubite: Negruța și Tigruța. Iubea copiii, adolescenții, marea și florile.

Știu că îi era greu, dar Gabi nu se plângea nicidată. O energie debordantă, o foame de viață o țineau trează mereu. Ba ajuta pe cineva la căratul mobilei (da, ea, o mână de om, nu se dădea în lături de la muncile cele mai grele! și toți care au cunoscut-o știu că nu exagerez!), ba zugrăvea, vopsea, făcea cumpărături pentru vreo bătrânică din cartier, ba avea grijă de copiii unei vecine. Era iubită de toată lumea.

Pentru că administrația blocului în care locuia nu avea cu ce bani să plătească o femeie de serviciu, spăla ea însăși casa scărilor. Fără fițe, fără ipocrizie, fără orgolii și principii.

Pentru că îi plăcea să scrie, adora jurnalismul, literatura, am rugat-o să-mi trimită texte cu subiecte colorate și pline de viață, de la ea din Ferentari. „Găbița, scrie, fată, ce vrei, cum vrei, că tu scrii cu inima!”

Și-mi trimitea.

„N-am murit. Doar mă odihnesc nițel, fumez o țigară și dup-aia vin!”

Reportajele le „urcam” pe blog È™i Gabi era atât de bucuroasă că poate să scrie undeva… ce vrea ea, fără să aibă vreo limită. I-am dat un mic aparat foto, ca să facă È™i poze. „Dana, mi-e dor de mare! N-am mai fost de ani de zile. Azi mi-a adus cineva apă de la CostineÈ™ti, într-un borcan. Am gustat-o. Ce fericită am fost!”, îmi scria ea mai demult.

ÃŽn presă nu s-a mai putut angaja niciodată, oricât a încercat. Nu erau locuri pentru ea. AÈ™a cum nu mai erau nici pentru mine. Am mers amândouă înainte, aÈ™a cum am putut. Sau cum… n-am putut!

Când a murit mama mea, m-a ajutat să-i dau hainele, de pomană, oamenilor săraci din Ferentari. Era toată un suflet, și avea întotdeauna o vorbă bună pentru cei din jurul ei.

Vorbeam zilnic, aproape, È™i săteam ore la telefon. ÃŽmi povestea ce mai făcuse, cu cine se certase, (avea niÈ™te vecini care o necăjeau). O dojeneam pentru că fuma mult È™i nu se odihnea cât ar fi trebuit. Dar cât îi trebuia ei să doarmă? Era o zvârlugă. Un fluture mare È™i nebun. Râdea la mine È™i… cu expresia ei, caldă, își mai aprindea o È›igară: „Lasă, fată, că nu-s eu aÈ™a slabă, duc, să È™tii! Am îndurat multe.”

Așa era ea, da. Un om puternic, care a uitat de sine, ca să ajute pe alții. Din luna martie a făcut voluntariat la Gara de Nord, ajutând refugiații din Ucraina. Obosise, pentru că se ducea și la serviciu, lucra își găsise un job. Era epuizată, dar fericită.

Așa au găsit-o ai ei. Cu capul pe masă, cuminte, de parcă ar fi spus: „Nu, n-am murit. Doar mă odihnesc nițel, fumez o țigară și dup-aia vin. Așteptați-mă!”

Drum lin, Găbițo!