Mânuțele

MânuÈ›ele…

Mamele au lumini pe palme.

Când i-am văzut prima dată mâinile, mi s-a tăiat respiraÈ›ia de drag, de duioÈ™ie, de admiraÈ›ie. Erau mici, de păpușă, cu degeÈ›ele subÈ›iri, lungi, la capătul cărora sclipeau niÈ™te unghiuÈ›e transparente, alungite, sidefii ca păstrăvii…

Mă strângea puternic de un deget cu pumnișorul rozaliu. Nu, nu era grăsuț deloc, așa cum sunt majoritatea bebelușilor. Nu mai văzusem în viața mea o asemenea splendoare, și regret nespus că nu le-am fotografiat. Nu aveam telefon Smart în 2007. Și nici cu camera foto nu i-am făcut, nu știu de ce.

O oră întreagă l-am examinat, ca pe-o minune cerească. Era un tablou perfect. Îi mângâiam fără să-l ating (da, știu, mulți dintre voi îmi veți pune diagnosticul: atracție patologică față de propriul copil. Ha! Ha! Ei și? Mi se drapelează!), îi respiram răsuflarea, îl miroseam ca pe-o tuberoză. La prima grimasă, la primul scâncet, gata! Era pe pieptul meu.

Și a venit vremea să-i tai unghiuțele. Auci! S-a dus visarea mea. Mi-a fost teamă. Era atât de firav și de mic, iar unghiile lui minuscule, fragede, diafane.

„Haide că i le tai eu! Știi că am lucrat în tipografie cu litere de casă…”, a zis, responsabil È™i mândru, Răzvan, tatăl lui.

„Uau! Ce vitejie!”, am gândit eu, cu inima cât o sămânță de mac.

A luat o unghieră nouă și, cu răbdarea tipografului în culegătoria de plumb, i le-a tăiat pe toate, rotund, fin, dulce.

Au trecut anii. Degetele lui s-au lungit ca niÈ™te turle din carne, spre cer, s-au jucat cu maÈ™inuÈ›e, au învățat să scrie, apoi au cântat la vioară, la pian, la chitară… Cuprind o octavă È™i se enervează mereu când greÈ™esc. Sunt agitate, agile È™i superbe.

Degetele lui mi-au vorbit întotdeauna. Numai mie. Când gura lui a tăcut, mi-au spus ele ce nu putea ea…

Mâinile lui sunt un cântec despre scoici și lumină. Sunetele au guri roșii de catifea.

Dana Fodor Mateescu, 15 iulie 2022