Anii mei urcă pe culori

Anii mei sunt haine din piele, care mă îmbracă de sus până jos, îmi È›in de urât, mă încălzesc când mi-e teamă È™i mă iubesc când nu mă iubeÈ™te nimeni. Anii mei sunt pahare pe care le sparg în fiecare august. Anii mei sunt scări de ciocolată, care urcă È™i coboară în mine. Dacă le ating, se topesc…
Când aveam 25 de veri mă gândeam cu groază că, într-o bună zi, voi mai pune pe mine încă 25.
Numai ideea că de ziua mea voi împlini 50 sau 55 de ani, mă făcea să râd în hohote, de spaimă.

„Cum voi arăta? Oare îi apuc? O să mă îngraÈ™? O să fiu o babetă cu tatuaje, care bea berea direct din sticlă È™i fluieră când e veselă, sfidând orice regulă?” 🙂
Uuu, scuturam din cap și mă luam cu altceva, ca să uit. Și uitam, c-așa sunt eu, ușor de păcălit. Uneori!

Cercetam femeile mai în vârstă din jurul meu, la facultate, la radio, unde eram reporter, pe stradă, la piață sau pe la diverse evenimente social-culturale pe unde mișunam ca o balerină capie și absolut nevinovată. Rareori descopeream două-trei dame, de la care să nu-mi pot dezlipi privirea.
Restul? Să mă iertați, erau ca niște bărcuțe în derivă, fără vâsle, cu vopseaua jupuită și găuri în podea. Cum săreau de 45 de ani, gata! Privirea lor descurajată zicea: „Stop!”.
Erau tunse urât, cu ceafa rasă, unele cu o prostie de „permanent” care le ardea părul, nefardate, neîngrijite, grase (majoritatea), cu afecțiuni multiple (diabet? obezitate? tiroidă?), îmbrăcate prost și parcă după același tipar al unui croitor cretin și veșnic beat. Chiar dacă nivelul lor intelectual părea că e destul de ridicat, tot nu reușeau să fenteze necazurile aduse de înaintarea în vârstă.
Mă treceau nădușelile: „Așa o să fiu și eu? Mai bine mor!”

Aveam câteva vecine în cartier, pe care le știam din copilărie, dar care în perioada despre care povestesc aveau 45-50 de ani, maximum. Mamele unor prietene. Unele arătau destul de bine, purtau o frumusețe nativă după ele, plus că educația primită și acumulată în timp le ajuta să-și valorifice calitățile fizice și intelectuale. Aveau o siluetă potrivită, se îmbrăcau elegant sau sport, se parfumau, își aranjau unghiile, părul, se fardau. Călcâiele lor nu aveau niciun cusur. Își duceau anii cu demnitate și erau superbe. Ca ele voiam să fiu! Și ca mama, care era tânără la chip, chiar dacă bolile o cam șubreziseră pe interior.
Altele? Coțohârle. De speriat! Cu toate că aveau aceeași vârstă ca primele, despre care am vorbit mai sus, arătau înfiorător, și le bârfeau până la sânge pe cele normale. Din „curve”, „panarame” și „parvenite”, nu le scoteau.
Pe caniculă duhneau a pește, purtau aceleași rochii-sac, cu bretele, cumpărate ieftin de la tarabele din Veteranilor sau Gorjului și în picioare, șlapi pe care-i târșâiau iritant…

Oja le era sărită (mov și grena!), călcâiele negre și crăpate, degetele cu bătături permanente și unghii deformate, mari ca niște ciocane cu care nu poți bate niciun cui.
Părul slinos È™i nevopsit arăta hidos strâns într-un coc încâlcit, un amestec de roÈ™cat, sur È™i negru-albăstrui, legat în creÈ™tet cu un elastic jegos. „Aaa, ce păr am avut io la douăjdeani!” – cârâiau, dar dracu le credea?
Le întâlneam pe casa scării, prin piață sau pe băncile de la intrarea în bloc, de unde rar se deslipeau, ar fi stat și noaptea acolo, la tocat persoanele care intră și ies…
Toamna și iarna ele mișunau prin bloc, de la una la alta (multe erau pensionate „pe caz de…” sau nu aveau niciun serviciu, pentru că atârnaseră toată viața la soți, erau „casnice”), mâncau semințe de floarea-soarelui și își ghiceau în cărți sau cafea.

Dana Fodor Mateescu –