După o coamă împădurită din Cristianul Mare, la aproape 1800 de metri altitudine, îşi duce viaţa unul dintre ultimii sihaştri ai României. Aici, în pacea înaltă a munţilor, unde în iernile geroase respiraţia îţi îngheaţă şi cade pe zăpada imaculată, pustnicul vorbeşte cu Dumnezeu, rugându-se neîncetat pentru toată lumea.
Pentru a ajunge la călugărul Onufrie, ai de ales una din două căi: cea facilă, cu telecabina, şi ce mai grea, cu pasul. Trebuie să cucereşti culmile, singur, să câştigi încrederea fiecarei pietre pe care calci pentru a avea bucuria întâlnirii cu sihastrul. Dar ca să simţi din plin sufletul muntelui şi să-l poţi atinge cu degetele, trebuie s-o iei pieptiş, printre brazi, pe cărăruia marcată.
Din Poiana Braşov şi până la singuraticul Onufrie e de mers, nu glumă, şi pentru bucureşteanul cu palma dreaptă deformată de schimbătorul de viteză, va fi dificil.
Urci şi urci. Pustiu. Tăcere fioroasă, ţi se aude inima zvâcnind între urechi. Jos e mai cald, dar cum descoperi spinarea stâncilor îmbrăcate cu iarbă arsă de soarele verii, gerul îţi îngheaţă şi măselele din gură. Brazii, ca nişte domnişoare graţioase se ceartă cu vântul care le ridică fustele verzi. Nici ţipenie de om în jur. Doar ulii solitari scot ţipete lugubre deasupra, în aerul albăstrui. Chilia lui Onufrie e bine pitită printre copaci, nu e uşor de găsit. În sfârşit nimerim, după o rătăcire disperată de câteva ceasuri prin pădurea ca o orgă la care cântă frigul.
Un gard din lemn ÅŸi trei căţei desperecheaÅ£i parcă, formaÅ£i din “piese†diferite. Unul s-a trezit cu urechile celuilalt, mai mare decât el încât par de elefant ÅŸi cu botul confratelui, tip Pechinez nervos. Picioarele nu se potrivesc cu trupurile, dar ei ce să facă? Natura le-a lipit aiurea, glumind. “Ham! Ham. Ham!, latră furioÅŸi, adică: “ce căutaÅ£i prin pădurea noastră? Haaauuuu!â€
La scurt timp, în faţă răsare o armată de găini, în frunte cu un cocoÅŸel pitic ÅŸi negru în cerul gurii. Sunt gata să sară ÅŸi ei la bătaie. N-apucăm să înaintăm că, de după un brad viguros scoate capul ÅŸi un… măgar. Când ne vede zici l-a lovit cineva cu biciul de fier înroÅŸit în foc. BolovăneÅŸte ochii ameninţători spre noi ÅŸi începe să “ihăâ€-ie sinistru de se cutremură pădurea. Cu toÅ£ii, ÅŸi găini ÅŸi câini ÅŸi măgarul, se opintesc, “apărând†intrarea. ÃŽntr-un târziu apare din chilie ÅŸi călugărul Onufrie, zâmbind blând ÅŸi calmându-l pe măgarul impulsiv:
“Hooo, Vasile! Că avem oaspeÅ£i!â€
Vasile se uită urât. Scutură din căpăţâna mare şi începe să dea din buze, bosumflat. Se cuminţeşte, dar parcă tot ar vrea să muşte. Intrăm în bisericuţa călugărului care începe să ne povestească viaţa lui. Roman, nu poveste de adormit sugarii.
Monahul e bine zidit, înalt, lat în spate, nu pare că atinge pământul când calcă. Ochii, două pansele sălbatice, sticlesc vii, ataÅŸaÅ£i la o barbă deasă de culoarea tutunului uscat. Palmele lui sunt mari, aspre ÅŸi muncite. N-ar sta locului. Onufrie are 55 de ani ÅŸi a ales să se despartă de semeni după ce a fost, mai bine de două decenii, călugăr la Mănăstirea Cernica. De fel este din Cluj, dintr-o mamă rusoaică ÅŸi un tată roman. A studiat doar opt clase ÅŸi două de profesională ÅŸi, după ce a rămas fără părinÅ£i, si-a îndreptat paÅŸii spre mănăstire. “Într-o noapte, părintele StareÅ£, PreasfinÅ£itul Roman, mi-a dat preoÅ£ia. Atunci am primit binecuvântarea ÅŸi m-am hotărât să plec, ne-a spus ieromonahul. La Mănăstire erau prea multe ispite. ÃŽnainte de ‘89, veneau securiÅŸtii ÅŸi făceau chefuri la stăreÅ£ie, tăiau viÅ£ei. Am plecat dintre oamenii pentru că jos, acolo, e prea multă corupÅ£ie. ÃŽmi aduc aminte ce spunea părintele Adrian FăgeÅ£eanu care a fost închis în puÅŸcăriile comuniste, la Aiud. Zicea aÅŸa: ÃŽnainte oamenii aveau crucea de lemn ÅŸi inima de aur. Acum au cruce de aur ÅŸi sufletul de lemn…â€
Aici, în liniÅŸtea adâncă a pădurii, Onufrie se simte într-adevăr fericit, în post ÅŸi rugăciune. De hrănit, se hrăneÅŸte cu ciuperci ÅŸi ceaiuri de plante, iar vecinătatea fiarelor pădurii nu-l sperie. “Am aici o scândură cu cuie pe care o proptesc seara în uşă. ÃŽn fiecare seară vine un urs bătrân. Acu’ două săptămâni mi-a stricat ÅŸi gardul. Vasile urlă la el, câinii latră, pisicile miaună, găinile încep ÅŸi ele să chirăie, că-l simt!â€
Fermecat de peisajul montan carpatin, în urmă cu 11 ani, când a poposit pentru prima dată în aceste locuri, asemeni Apostolului Andrei, pustnicul a binecuvântat, brazii, stâncile şi împrejurimile după care şi-a făcut sălaş într-o stână părăsită de la baza pârtiei de schi Ruia, nu departe de traseele turistice. Într-o noapte chilia sa improvizată a luat foc de la o candelă, iar călugărul a rămas doar cu hainele de pe el. A înţeles că trebuie să se aşeze în altă parte. Viitorul sihastru nu s-a descurajat şi a cutreierat prin hăţişurile pădurii, până când, într-un mic luminiş vegheat de brazi falnici, a aflat un firicel de apă tâşnind vesel de sub un bolovan. Atunci parcă a simţit o mână prietenească pe umăr care l-a ţintuit locului. Timp de două săptămâni, călugărul a cărat lemne şi pietre reuşind să-şi încropească un adăpost. Onufrie a ridicat cu mâinile lui o bisericuţă, a făcut o cruce înaltă deasupra izvorului şi chiar o clopotniţă, unde a aşezat un clopot de vacă şi o toacă.
În fiecare zi monahul face cele 12 canoane, iar programul de rugăciune este întocmai cu al călugărilor de la Muntele Athos. Vocea lui e adâncă şi puternică de bas-bariton. Se aude hăt-departe, până-n creierii munţilor. Când sloboade el un Doamne Milueşteee, veveriţele încremenesc cu ghinda între lăbuţe.
ÃŽn anii care au trecut, părintele ÅŸi-a încropit o mică gospodărie. A însufleÅ£it-o cu animale, a plantat cartofi în grădină. A primit cadou ÅŸi un mic grup electrogen alimentat cu benzină, pe care îl foloseÅŸte la apriderea candelei ÅŸi un telefon mobil. Cu ajutorul lui Å£ine legătura cu “lumea de josâ€. Are ÅŸi un aparat de radio, minuscul, la care mai ascultă ce se întâmplă prin Å£ară. Ba, dacă are chef, călugărul pune degetul arătător pe taste ÅŸi sună la diverse emisiuni unde intră în direct să-ÅŸi spună părerile. SalvamontiÅŸtii îl vizitează din când în când ca să-l întrebe de sănătate ÅŸi să se roage în bisericuţă. La sărbătorile mari, de PaÅŸte ÅŸi Crăciun, pădurea se îmbracă în solemnă lumină. Vin de pretutindeni credincioÅŸii să asiste la o slujbă aparte în decorul mirific al brazilor. Peste an, însă, viaÅ£a sihastrului este grea, dar omul este întărit de Dumnezeu.
Toamna târziu, drumul printre crengi ude şi copaci răvăşiţi de furtună este anevoios, iarna aproape imposibil. Au fost zile geroase când pustnicul şi-a făcut tunel prin zăpadă pentru a ieşi din culcuşul lui. Câteodată, Onufrie se petrece cu turiştii ce străbat potecile spre vârful Cristianul Mare. De câte ori n-a dat peste schiori căzuţi, îngheţaţi sub nămeţi? Îi cară în spinare şi-I vâră direct în biserică, îi pune sub icoana Preacuratei, la adăpost, le aprinde focul şi-i înveleşte în blănuri mirosind a seu de oaie. Până dimineaţa viaţa le revine în obraji. La plecare, ţâşnesc lacrimi de recunoştinţă din ochii lor şi nu ştiu cum să-i mulţumească. Cu unii nu s-a mai întâlnit niciodată, dar mulţi s-au întors şi i-au sărutat mâinile.
Cei care nu ÅŸtiu de existenÅ£a lui sunt speriaÅ£i când zăresc în cale silueta pustnicului, înalt de aproape 2 metri ÅŸi înveÅŸmântat în haine preoÅ£eÅŸti. “Odată am dat nas în nas cu doi braconieri de veveriÅ£e, povesteÅŸte Onufrie. Le ucid pentru coadă, fac pensule bune pentru pictură. M-au întrebat dacă sunt singur. Le-am spus că nu, ÅŸi le-am arătat, în sus, cerul. Niciodată nu sunt singur. Sunt mereu cu Dumnezeu. Care ne vede! Åži deasupra e poarta către cele o mie de ceruri. Când m-au auzit vorbind aÅŸa au rupt-o la goană. M-am bucurat, că m-am gândit că poate am salvat animalele de la moarte.â€
În fiecare an, după Revelion, părintele Onufrie se instalează la punctul terminus al telecabinei Capra Neagră din vârf şi îi botează cu apă sfinţită pe schiori şi pe turişti. Se simte astfel dator să împlinească menirea sa pe muntele care i-a devenit adăpost şi prieten, să facă un gest creştinesc pentru cei care vin de acolo, de jos din lume echipaţi ca nişte extratereştri, în costume de schi şi clăpari. Aşa se scurge viaţa lui Onufrie, departe de tot ce e rău şi murdar, departe de corupţie, miciună şi viclenie. E mulţumit şi se întoarce la chilia lui dintre brazi, la animalele lui care îl iubesc ca pe tata Noe.
Aici, Onufrie se opreÅŸte din povestit. S-a făcut trei după-amiaza. Mai e puÅ£in până la vecernie. Lumina oboseÅŸte ÅŸi cade lacom întunericul peste noi. Trebuie să ne grăbim. Ne despărÅ£im, ÅŸi Onufrie ne binecuvântează, făcând semnul crucii deasupra noastră. “Să ajungeÅ£i cu bine!â€
În spatele nostru sunt cei trei căţei desperecheaţi, care ne conduc până la cărare, hămăind prietenoşi acum. Ninge uşor. Munţii au bărbi argintii în care se încurcă vântul. Pădurea rămasă în urmă, pare o catedrală îngheţată, care ţine cerul plumburiu pe frunte. Din adâncuri, încă se mai aude Vasile zbierând…
Autori: Dana Fodor și Răzvan Mateescu (text scris în 2004)






Leave a Reply