În moarte clinică?

Moartea fizică şi eventualitatea existenţei unui prag al supravieţuirii şi dincolo de ceea ce cunoaştem noi oamenii continuă să suscite interesul şi în secolul 21. Cazurile unor persoane care şi-au revenit din moartea clinică pot confirma faptul că ceva se întîmplă totuşi cînd individul îşi pierde cunoştinţa, dintr-un motiv sau altul. Medicii susţin că este vorba despre halucinaţii datorate congestiei lobilor temporali în urma suboxigenării creierului. Pacienţii însă sînt convinşi că l-au auzit pe Dumnezeu, că au vorbit cu îngerii sau au zburat către o lumină puternică care îi chema. Adevărul îl poate şti numai cineva care a trăit asemenea experienţe stranii şi de necrezut. Adică, tanti Profira.

Lumină puternică, îngeri, floricele, iarbă verde şi o voce care te cheamă să vii

Conform dicţionarului medical moartea înseamnă oprirea completă şi definitivă a funcţiilor vitale ale unui organism viu, cu dispariţia coerenţei sale funcţionale şi mai ales a activităţii electrice a creierului (traseu EEG plat) cu distrugere progresivă a unităţilor sale tisulare şi celulare. Din moartea clinică te mai poţi întoarce, dar din cea cerebrală nu şi-a revenit nimeni niciodată. Dacă medicii intervin imediat cum survine moartea clinică bolnavul respectiv poate să-şi revină. Trebuie să treacă ceva vreme ca să-şi dea seama ce s-a întîmplat cu el. Uneori nu-şi mai aminteşte nimic din timpul morţii clinice. Mulţi sînt amnezici, rămîn cu pareze temporare sau nu pot vorbi. Sînt însă unii care declară că atunci cînd au făcut stop cardiac sau respirator au avut tot felul de viziuni stranii. Ei povestesc apoi medicilor şi rudelor ceea ce au văzut şi auzit în timp ce se aflau întinşi pe masa de operaţii. Aproape toţi spun că li s-a arătat o lumină puternică, un tunel, au văzut flori şi iarbă verde, prieteni şi rude dragi moarte, aud vocea mamei, îi simt mirosul ori s-au simţit ridicaţi deasupra de o forţă nevăzută. Alţii povestesc că lîngă patul lor de suferinţă a venit un înger stînd pe un nor pufos sau se trezesc într-o barcă pe un lac cristalin, legănaţi doar de un vînticel subţire. Aud voci calde care îi îndeamnă să nu se sperie şi îi cuprinde aşa, o linişte sufletească, apoi un somn adînc, adînc.

„Fiecare bolnav relatează diferit ceea ce a simÅ£it în timpul morÅ£ii clinice, spune prof. dr. Leon Dănăilă, ÅŸeful clinicii II Neurochirurgie vasculară din cadrul Institutului de Boli Cerebrovasculare, BucureÅŸti. Unii nu-ÅŸi dau seama ce s-a întîmplat cu ei, sînt amnezici, dar după cîtva timp povestesc că au simÅ£it o stare de bine, o euforie, nu-i mai doare nimic. Mai ales cei care suportă operaÅ£ii complicate pe creier, cei cu tumori, cu hemoragii cerebrale. Apoi unii povestesc că au văzut diferite lumini, obiecte, persoane cunoscute sau care sînt moarte de mult, au senzaÅ£ia că se ridică deasupra patului. Eu n-am avut pacienÅ£i, care să-mi spună că s-au întîlnit cu îngeri sau cu Dumnezeu în timpul în care au fost inconÅŸtienÅ£i. Dar sînt convins că există ÅŸi astfel de oameni.”

Să mor sau …să nu mor?!

Corespunzător declaraţiilor mai multor persoane care au trecut prin astfel de evenimente, în momentul declanşării morţii clinice, pacientul aflat pe patul de spital sau pe masa de operaţie, intră într-o stare de calm. Simte o căldură plăcută care îl învăluie şi e fericit. Aparatele la care este conectat încep să ţiuie iar medicii şi asistentele aleargă la el ca să-i facă masaj cardiac sau să îl intubeze. Bolnavul însă se află într-o stare agreabilă, sufletul parcă zboară devenind indiferent la situaţia în care se află trupul. Se pare că numărul celor care au trăit asemenea stări este mai mare decît s-ar crede.

Mărturiile multor oameni trecuÅ£i prin moartea clinică seamănă între ele. Unii spun că în momentul în care boala lor s-a agravat i-au auzit pe medici cum le constatau decesul. ÃŽn acelaÅŸi timp ei aud un ţîrîit puternic care le zgîrie timpanele într-un mod neplăcut. Ei sînt apoi absorbiÅ£i de un tunel întunecat ÅŸi lung. ÃŽÅŸi dau seama că ceva nu este în regulă. Simt că sufletul le iese din trup ÅŸi zboară pe deasupra. Asistă tulburaÅ£i la manevrele de reanimare, aud tot ce se vorbeÅŸte, fiind la graniÅ£a dintre două lumi. Descoperă cu groază că trupul la care privesc năuci este chiar al lor. Apar apoi alte fiinÅ£e în jur. PărinÅ£ii morÅ£i, prieteni dragi pierduÅ£i. ÃŽn cele din urmă, se arată o entitate spirituală de natură necunoscută, vibrînd de iubire ÅŸi tandreÅ£e. O fiinţă de lumină care îi cheamă ÅŸi-i mîngîie. Se spune că bolnavul aflat în moarte clinică îşi vede viaÅ£a apoi ca pe un film la cinematograf. Toate evenimentele care l-au marcat de-al lungul anilor i se perindă prin faÅ£a ochilor. După aceea vine clipa cînd spiritul lui ajunge la graniÅ£a dintre viaţă ÅŸi moarte. Aici ar trebui să se hotărască spre ce merge. Subiectul îşi dă seama că nu a venit vremea să moară ÅŸi că ar vrea să mai trăiască, îşi aduce aminte că are copii de crescut sau că îl aÅŸteaptă o mamă, un tată, o nevastă. Uneori ÅŸovăie între a se întoarce pe patul de spital, la viaÅ£a de zi cu zi, ÅŸi de a rămîne acolo unde e frumos, pace ÅŸi iubire eternă. TotuÅŸi se întoarce la viaţă ÅŸi cînd încearcă să povestească ce a văzut se loveÅŸte de mai multe probleme. Nu va fi în stare să-ÅŸi găsească cuvintele capabile să descrie ceea ce a simÅ£it în „aventura” sa, apoi va constata că lumea din jur nu-l va lua în seamă, punînd toate aceste senzaÅ£ii percepute de el pe seama dezechilibrului nervos.

Întors de Dincolo…

La cei 75 de ani, Ilie Ion este încă un om în putere. A fost sportiv de performanţă apoi a lucrat într-o tipografie bucureşteană în mediu toxic, lucru care i-a afectat serios sănătatea. Ajuns astăzi la vîrsta senectuţii poartă în piept o inimă tînără, aceea care l-a ajutat să lupte cu moartea şi s-o învingă. În urmă cu douăzeci de ani bărbatul a avut o gravă problemă de sănătate. Practic singura soluţie era extirparea unui plămîn. Riscul era foarte mare întrucît depunerea toxică era localizată aproape de inimă şi cea mai mică atingere cu bisturiul a organului vital putea să-i cauzeze moartea. Ilie a preferat să nu-şi înştiinţeze soţia şi fiica îl legătură cu iminenta intervenţie chirurgicală, ca să nu le sperie. Şi-a anunţat doar prietenii apropiaţi rugîndu-i să păstreze discreţia. S-a prezentat apoi la spitalul Vitan-Bîrzeşti, unde a fost internat.

„Eram pregătit pentru operaÅ£ie, îşi începe Ilie povestirea. Am fost transportat în blocul-operator. După ce mi-au făcut anestezia, au început să mă taie pe piept. Mi-au scos o coastă, apoi mi-am pierdut cunoÅŸtinÅ£a. Cînd s-au dus cu bisturiul mai sus spre umăr mi-au secÅ£ionat un nerv la mînă. M-a durut. BraÅ£ul meu a tresărit, iar doctorii au crezut că mă trezesc ÅŸi atunci mi-au mai administrat o doză de anestezic. Ulterior am aflat că sora care-mi verifica tensiunea a constatat că aceasta era 6 cu 2. Intrasem în moarte clinică. Timp de trei ore medicii au luptat într-un mod extraordinar pentru aducerea mea la viaţă.”

ÃŽn acel interval de timp Ilie Ion a simÅ£it pur ÅŸi simplu că se desparte de propriul trup. L-a văzut undeva jos, înconjurat de oameni în halate albe. El însă se înălÅ£a. Apoi a trecut cu uÅŸurinţă prin tavan. Era ca ÅŸi cum o forţă nevăzută îl trăgea undeva în sus. A ajuns pe un fel de nor alb. Totul era ca o plutire în imponderabilitate. Apoi ascensiunea a continuat. „Vedeam pămîntul din ce în ce mai mic, povesteÅŸte Ilie Ion. Părea un craniu de om cu două orbite imense. Dintr-odată, o muzică m-a învăluit din toate părÅ£ile. Ceva minunat, nemaiauzit care îmi dădea un sentiment de fericire absolută. M-am gîndit în acele momente ce frumos e de fapt să mori ÅŸi cîtă lume se teme de moarte fără să bănuiască ce lume minunată e dincolo. M-a străbătut însă, un gînd ca un fulger. Nu le spusesem soÅ£iei ÅŸi fiicei că mă voi opera ÅŸi m-am simÅ£it foarte vinovat din pricina aceasta. Doamne, or să mă găsească la morga spitalului, mi-am zis. Nu pot să le fac asta! M-am uitat încă o dată în jos. Pămîntul era mic de tot, iar pe el stăteau două păpuÅŸi minuscule care gesticulau disperate: Ilie, întoarce-te, Ilie, întoarce-te! Erau fata ÅŸi nevasta mea.”

Atunci bărbatul s-a speriat de-a binelea. A încercat să zboare spre ele, însă coborîrea era din ce în ce mai grea. Parcă înota împotriva unui curent puternic, care îl trăgea în sus. Cu multă greutate a reuşit să se întoarcă de pămînt şi să îmbrăţişeze cele două figurine. În acel moment a auzit şi vocea unui medic care spunea uşurat că pacientul este restabilit.

„După ce mi-am revenit anestezistul m-a interogat îndelung, continuă Ilie Ion. Mi-a spus că face parte dintr-o asociaÅ£ie internaÅ£ională de studiere a morÅ£ii clinice ÅŸi că doar 10% dintre subiecÅ£i au senzaÅ£ia că se înalţă, celorlalÅ£i li se pare că se scufundă. Dar parcă nici nu-l mai auzeam. Eram atît de fericit că n-am murit…”
Dana Fodor și Răzvan Mateescu -text din 2002