O nuntă de pomină

O nuntă…

Cu restaurantul ne-a ajutat naşul. A scormonit el prin parohia lui, a sunat, a întrebat, s-a răstit şi, în cele din urmă, a găsit o cârciumă, nici prea-prea, nici foarte-foarte.

La prima vedere, şi ameţită de eveniment şi stresată de tot ce mi se întâmplă dintr-odată (oare să-mi păstrez numele de fata? Sau să mă semnez Mateescu?!) mi s-a părut că e în regulă. Sala era luminoasă, destul de mare pentru câţi invitaţi aveam noi, ba chiar mişto, în cazul nostru – şi cu bani puţini şi în ultima clipă-.

Am acceptat, răsuflând uşuraţi. În sufletul meu, însă, bâzâiam ca un copil care şi-a rupt cu unghiuţa coaja de pe bubă. Pregătirile astea de acum nu se potriveau cu visul meu de fată. Şi dintr-odată mi s-a făcut frig.

Apoi a venit şi ziua cea mare. Credeam că nu voi fi emoţionată, mare lucru! un eveniment ca oricare altul. Iar eu, copilă bizară şi obraznică, hârşită-n toate prostiile şi trăind experienţe de neuitat alături de companii cât se poate de dubioase, aveam destulă tărie (îmi imaginam eu!) să ţin piept şi unei căsătorii. Dar…tremuram din toate încheieturile.

Aşa de zăpăcită am fost, încât am uitat să mă pieptăn şi să iau paharele pentru şampanie. În criză de timp, ca de obicei, ne-am aruncat în Suv-ul nostru de lux, de atunci (nenorocita aia de Papaşa ’din 78, cu diverse îmbunătăţiri) şi, la a treia cheie, ne-am luat tălpăşiţa: vrrrrrrum! Invitaţii deja ne aşteptau, cu toţii veseli, frumoşi, parcă se căsătoreau ei în locul nostru. Chiar nu mă aşteptam să vină aşa de mulţi şi de …variaţi.

Tata, ras până la sânge şi pus pe glume de electricieni, mama, frumoasă şi din altă piesă, aşa cum a fost ea mereu, Liviana, micuţa Moți, prietena mea de-o viaţă, zisă şi „7.63” pentru că s-a îmbătat aşa de rău într-o seară, încât, dacă se uita la ceas vedea că e ora 7.63.

În fine, pupături cu buze ude, ţ-ţ-ţ-ţ-ţî-uri de admiraţie: „mânca-o-ar mama dă frumoasă!” „Tiii, da’ ce bine mai miroşi!” sau : „Fată, tu chiar te măriţi azi!” şi apoi, intrăm. Ne aranjăm cuminţi, eu, dârdâind.

Dar, eu aveam o nevoie teribilă la WC (ca de obicei, în momente festive).

-Oare cât ţine asta, că fac pipi pe mine rău de tot!?, îl întreb pe Răzvan, la rândul lui stresat şi alb la faţă ca varul. Mă priveşte cu nişte ochi, să spargi lemne cu ei:

-Iară? M-ai înnebunit cu pişarea ta! Ai făcut de 15 ori până acum! Ia mai lasă-mă în pace! Ţine-te sau pişă-te pe tine! Unde vrei să pleci acum, când ne strigă să intrăm? Cu cine dracu’ mă însor eu?

Tac. Mai stau niţel, mai ţăcăn din pantofiori, apoi iar îl zgândăr:

-Auzi? Nu poa’ să-mi ţină Moți locu’? Până vin de la toaletă. Ştie cineva că nu sunt eu? Fac pipi şi mă întorc!

Viitorul meu soţ e la capătul răbdării:

-Dacă nu te potoleşti, plec şi te las aici singură, cu toată lumea!

În sfârşit, ofiţerul stării civile, o cucoană, începe să citească, ne întreabă dacă vrem sau nu vrem, apoi semnăm. Poze: ţac-pac, zâmbim (eu cu gândul la o budă, la o budişoară cât de mică!!!), felicitări, flori, bomboane, pişcoturi, şampanie…

Åžampanie?

Ah! Am luat sticlele cu băutură, dar paharele nu.

-Cum n-aveţi pahare?, ne întreabă naşa, uimită de asemenea prostie. Voi glumiţi, nu?

Se face linişte în sala de cumetrii şi paranghelii. Nu. Nu glumim. Chiar n-avem în ce pune şampania. Poate doar dacă poştim sticlele sau bem din palmă. Asta chiar că ar fi tare de tot!

Naşa, o doamnă plină de virtuţi, ducând ditamai sticloiul la gură, apoi pasându-l mulţumită, după ce se şterge cu dosul palmei, miresei care îşi dă şi pe piept oleacă. Vă puteaţi imagina scena? Haideţi, că nu e greu!

Mama, săraca, salvează situaţia cum ştie ea mai bine:

-Ei, lăsaţi, că bomboanele astea sunt cu lichior. Tot băutură se cheamă că e!

Ciocnim cu bomboane, ne prefacem că e bine şi frumos… Hai noroc! Tata a balotat vreo 25 şi deja e extrem de fericit. Râde întruna.

Acum secvenţele din amintirea mea se desfăşoară repede, repede, ca într-un film mut. Plecarea de la oficiul stării civile, casa, îmbrăcarea rochiei de mireasă, un strop de ruj, câteva poze, o bere, că-mi sfârâia gâtlejul de sete şi…cam atât.

Hai la biserică! Singuri, că invitaţii au plecat şi ei cu ce-au putut, care cu metroul, care cu RATB-ul care cu Taxiul sau parapanta.

Ne cununăm şi religios, slavă Domnului, fără incidente, se termină totul şi suntem în drum spre restaurant.

Se însera. Cerul, ca o tingire fumurie abia cositorită de un ţigan vesel, îmi încerca umerii şi articulaţiile. „Aoleu, numai de n-ar ploua!”, zice mama îngrijorată, în timp ce-i trage o scatoalcă lui tata, care vrea s-o ciupească pe Liviana de pulpă. Cică glumă! Domnu’ Fodor se-nvineţeşte-curcan şi lasă botul.

Măi, şi odată se porneşte o ploaie, din aia tip Bacovia, de-ţi venea să-ţi tai venele în lung, cu pila de unghii!

„Dani, Dani! Ți-am spus că, dacă mai mănânci direct din oală, o să-ți plouă la nuntă! Nu m-ai ascultat!”, zice mama ușor tristă.

Ete pârț! Și ce dacă plouă? E mai romantic.

Ajungem uzi. Stupoare! În curtea crâşmei, că avea şi curte, mese înalte, „la varice” şi mulţi, foarte mulţi muşterii. Ah, dar ce muşterii! Mamăăă! Acu’ ziceai c-au picat de la „universitatea” Poarta Albă. Mă priveau lacomi, unii fără dinţi în gură, alţii „şmenuiţi”, tatuaţi şi rupţi la arcade în bătălii distinse, de cartier.

Am simţit un cleşte-n ceafă, dar m-am îmbărbătat singură: „Ce dracu’ poate fi mai rău şi mai nasol ca asta?”

Intrăm. Era cald şi bine! Ne uscăm suflând unul în gura altuia. Vine masa, apar băuturile, ne dezleagăm limbile şi spiritele.

-Păi, finule, da’ noi nu dansăm, nu ascultăm o muzică de petrecere, ceva?, se lansează naşul în conversaţie, pocnind cu chef din degetele cu care face crucea la biserică.

Hiii! La asta chiar că nu m-am gândit.

-Tu ai adus ceva?, Un casetofon?, mă întreabă Răzvan înfrânt.

ÃŽl privesc albastru:

– Ce ceva? Şi de ce eu? Eu sunt mireasă, ai uitat?

Uitase. Uitase cu desăvârşire şi de muzică.

-Gata, s-a zis cu nunta noastră, ne-am făcut de căcat!

Nu ştiu, însă, cum a apărut un casetofon albastru pe o măsuţă. Un fel de râşniţă. M-am bucurat şi ţuşti, am fugit până la maşină, ca să iau tot ce găsesc prin bord: Cheloo necenzurat, Cleopatra Stratan, Ruslana, Metallica, Nirvana, Margareta Pâslaru şi cântece vechi lăutăreşti cu Taraful Ionel Tudorache. Mai avea şi naşul câte ceva, dar pe psalmi şi cântece de rugăciune nu puteam să alcătuim o horă, nu?

Bag CD-ul cu cântece vechi lăutăreşti şi… la dans! Ei, şi mi se pune pe zis nea Ionel al meu „Ia guriţă, ia şi bea”, „Trei lămâi şi trei gutui” sau „Foaie verde măr domnesc!” de se zguduiau lămpile-n tavan şi farfuriile pe mese.

Muzica aluneca pe lângă haine şi inimi. Invitaţii erau toţi binedispuşi. Chelneri n-avem. Ne serveau chiar patronii restaurantului şi o femeie mică, grasă şi roşie-n obraz, care chirăia la intervale dese, foarte bucuroasă, de ziceai că se mărita unica ei fiică. Săraca, tanti Nuţa, cum a mai învârtoşat ea atmosfera cu ţipetele ei: au, au au! hopa-hopa-hopa! Faza cea mai tare din tot filmul a fost că, pe lângă melodiile de petrecere, CD-ul avea şi d-alea de jale, de înmormântare şi de pârnaie, La Chilia-n port, Căpitane de judeţ sau Deschide gropare mormântu’. Dar tanti Nuţa nu înţelegea cuvintele şi-şi imagina că la toate cântecele e nevoie de chiote specifice.

Şi când zicea solistul: „Doamne, amară e durerea/ Dar grea e suferinţaaa/gropare, deschide mormântu’, dă-mi drumu’ ca să ieees!…” ea adăuga fericită, bătând cu polonicul în tejghea: zi-aşa, zi-aşa, zi-aşa, pârrrrr! chiiiiiiu! Uiuiu, uiuiu, uiuiu!

Invitaţii încinseseră o horă serioasă şi râdeau de se rupeau, băteau cu pantofii în podea, iar gresia suna a doagă. Şi când ajungea cântecul la: „…Doamne şi-am fost la a mea nevastăăă, mă neică, nici doliu nu purtaseee!” cu toţii erau în transă, cu ochii mijiţi, adică, mamăăă, ce le mai plăcea!

Muşteriii de afară, din curte, (s-a gândit patronul că nu poate să închidă ditamai crâşma doar pentru o prăpădită de nuntă de ziarişti de la Adevărul) ridicau paharele şi fluierau ascuţit. Uşa era deschisă, ca să iasă fumul de ţigară cu lacrimile mele. Şi odată începe tărăgănat, un acordeon, „La Chilia-n port”, cântec vechi de pârnăiaşi, să muşti din masă şi să-ţi spargi sticla în frunte de supărare, nu alta! Ăia de afară urlau fericiţi: „Bine, măăăă! Bagă mare, băăă! Zi-le, băăă! Aşa, aşa, aşa! Să trăiască mireasaaaaa!”

Nu ştiam ce să fac. Credeţi-mă. Să plâng în hohote, să-mi ridic rochia mea frumoasă de zână şi să o iau la fugă prin ploaie şi printre beţivi sau să mă las purtată de val şi să mă îmbăt mangă, aşa cum îi stă bine unei mirese care se respectă?

Băi, frate! La nunta mea, iubita şi mult visata mea nuntă, am dansat pe cântece de înmormântare şi de pârnaie, iar invitaţii chirăiau şi ei în cor, aţâţaţi de tanti Nuţa, să-i dea Dumnezeu sănătate, printre blidele şi cratiţele ei.

A fost demenţial! Taică-miu, avioane, Messerschmidt, abia se ţinea pe picioare, făcea notă discordantă şi dansa stil disco, dar mai trăgea şi la chitară, aşa cum fac rockerii când îi loveşte damblaua.

-Daaaaniii, Daaaaniii, mă strigă el, ridicând sticla (paharele erau nişte scârbe mici) da’ Metallica n-ai?”

Daaa, cum să nu! Păi, dacă-i bal, bal să fie! Mă întreb cum ar zbiera tanti Nuţa pe ritmul de la „Seek and distroy”! Şi cum ar dansa naşul, popa, de!

Ideea asta mă incită la culme, mă desprind din hora demenţială şi ling un pahar de otravă, lichior sau pipi de înger, nu mai ştiu. De curaj! Mă îmbăt rapid, pupilele mi se dilată machiavelic şi încep să caut CD-ul, printre farfuriile cu sarmale, aveam un concert live „Master of Puppets”, din Seatle 1989. Nimeni nu mă putea opri să fac ce vreau din nunta mea! Yaaa! Mother Fucker! Hellooo, Bucharest!!

Să vă relatez mai departe? N-a durat mult, dar a fost ca un bungeejumping. Toată lumea a dansat de s-a crăcănat! Dar în horă. Beţivii din curte dădeau cu capetele-n mesele de tablă: dong, ding, dong!, tanti Nuţa şi-a văzut nestânjenită de chirăieli, a intrat şi ea în joc, iar naşul şi restul petrecăreţilor ţopăiau, care cum nimerea. Nu știți ce-ați piedut!

Vocalul de la Metallica zicea: „Searching/ Seek and destroy/ Searching, /Seek and destroy, iar tanti Nuța adăuga subțire: „ș-așa, ș-așa, iiiiiiiii, Au, au, au!”

Aşa da, nuntă! Nu m-a răpit nimeni. Poate ar fi făcut-o „băieţii mei” de afară, ex-pârnăiaşii, dar erau aşa de beţi, că n-au mai reuşit. Am ţinut-o-n cântece de jale, Ruslana şi Metallica, pân’ la 1 noaptea, când sleiţi de puteri şi văzând dublu ne-am cărat pe la casele noastre.

La plecare, încă ploua fără milă de dantelele mele. Era frig şi mirosea a ars aerul.

„Am făcut-o şi p-asta!” mi-am zis suspinând, în timp ce-mi storceam de zoaie şi bere poalele rochiţei de zână, înghesuindu-mă tristă în Lada mea din ’78.

Textul integral, AICI!

Dana Fodor Mateescu

Dacă È›i-a plăcut ce ai citit, susÈ›ine-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc