De ce?

„Cum faci? De ce ești, tu, așa? Cum reușești?” m-a întrebat, zâmbind, o cunoștință revoltată.

„Așa cum?”

„Așa cum ești. Joci teatru? Pari fericită mereu, râzi tot timpul, dar te-am văzut într-o zi prin Romană. Erai groaznic de tristă. Plecasei din tine. N-am avut curaj să-ți zic ceva.”

”Poate căutam o budă! Făceam pipi!”

„Uite, vezi?! Hahaha! D-aia te întreb: de ce eÈ™ti aÈ™a cum eÈ™ti? De ce? Eu vorbesc serios, iar tu…? Te întreb pentru că vreau È™i eu să fac ca tine! Să-mi gestionez toate necazurile ca tine.”

N-am mai spus nimic. Ce era de zis? Am făcut ca Moromete când venea Jupuitu după fonciire: „N-am!”

ÃŽn fine. Ne-am despărÈ›it, persoana bănuitoare È™i relaxată, pentru că mi-a tras-o-n bot, eu – la graniÈ›a între zâmbet È™i plâns.

M-am enervat. Hahaha! Am pereții prea transparenți și prea subțiri. Curioșii văd în mine ca-n vitrina de la cofetărie plină cu prăjituri.

Pe chip mi se vede totul. Am suferinÈ›ele expuse ca merele la piață, uite colo o traumă cât un bostan, uite, dincolo, lacrimi cât strugurii. Pe fruntea mea joacă bucuriile, iubirile, dezamăgirile, trădările, plecările È™i pedepsele. Geamparale joacă pedepsele, ale dracu de proaste! 🙂 Joacă geamparale È™i curăță hrean, ca să mă irite È™i mai mult la pupile!

M-am urcat în 301, mi-am validat cardul și m-am trântit pe-un scaun din spate. Am privit pe geamul autobuzului, dar și orașul mă privea pe mine, îmi cerceta fiecare cotlon, fiecare arc de cerc din mine. Casele vechi, blocurile din anii 30, străzile, intersecțiile, toate mă descopereau tristă și veselă, și-n toate felurile posibile.

BucureÈ™tiul mă È™tie pe de rost È™i, de fiecare dată când îl caut, îl găsesc tot acolo, îi povestesc ce-am pățit (uite, aÈ™a, aÈ™a, È™i-aÈ™a!) mă mângâie ca un prieten bun, È™i mă face să trec peste multe. AÈ™a e el. Pansamentul meu. Iubitul meu.

Și, vorba amicului La Fontaine: „Uneori ne întâlnim destinul chiar pe drumul pe care am luat-o ca să ne ferim de el…”

Dana Fodor Mateescu. 21.12 2022