Andreea

Ea a fost primul meu copil. Așa-mi imaginam…
Cum am văzut-o în brațele mamei ei, gata! Era și a mea nițel. Măcar un picioruș. Sau un obrăjor? Așa cum faci în copilărie cu păpușa altei fetițe. Ea nu e a ta, dar ți-ai dori-o. Și i-o ceri: „Mi-o dai și mie puțin?”

Am iubit-o de la prima vedere! Era o minune cu fețica rotundă, albă-albă, cu o guriță ca o boabă de zmeură, ochișorii verzi-albăstrii, tiviți de gene lungi, dese și negre, cu niște sprâncene ca-n picturile Fridei Kahlo. Era frumoasă-frumoasă și mă jucam cu ea până la epuizare.
Andreiuța, zisă și „aia pas mi” pentru că era înnebunită după piesa „Ți-am promis” a celor de la Akcent, este fetița prietenilor mei, Claudiu și Roxana.
„Aia pas mi” însemna în limbajul ei de piticuță de doi-trei ani, „ăsta-mi place mie”.

De fiecare dată când îi vizitam, în Colentina, unde locuiau, „Piti” îmi umplea sufletul de veselie și de culoare. Îmi amintesc că, atunci când plecam de la ei, plângea cu lacrimi cât pumnul, se supăra cumplit, de trebuia Roxi s-o țină zdravăn, ca să nu fugă după mine, pe scări.

Of! Îmi rupea inima. Mă durea s-o văd așa, dar trebuia să mă duc și eu acasă.

Am fost cu ea în parc, ne-am dat în leagăne, am căzut din leagăne, am dansat, am alergat după porumbei, am ținut-o în brațe cu capul în jos, de râdea până la sufocare, m-am prostit în fel și chip ca s-o fac să zâmbească atunci când era tristă sau bolnăvioară. Ne băteam cu „moțulachii” din pluș, ne prosteam, o mușcam de degetele de la picioare, o gâdilam, ne „tatuam” amândouă, cu pixul, pe mâini, ne uitam cruciș, chemam liftul și fugeam în casă urlând ca nebunele, țipam una-n gura alteia, de ziceai că avem amândouă patru ani.

Când am mers, odată, cu tramvaiul 21, (am uitat unde!) am ținut-o în brațe și mi-a adormit pe piept. Doamne, ce fericită am fost! Parcă toată lumea mă privea ALTFEL, mă simțeam superbă, prințesă și zână, și nu mai conta că-mi amorțiseră mâinile sau mă durea coloana.
Mi-am împodobit viața cu bucurii, povești și imagini din care mă „alimentez” când mă simt singură, obosită și tristețile mă culcă la pământ.
Au trecut de atunci ani buni. 23? 25? Din motive obiective, n-am mai fost pe la prietenii mei și n-am vorbit mult timp. Dar gândul meu a rămas la Piti a mea, și zâmbesc chiar în clipa în care scriu textul ăsta.
Acum a crescut, e o domnișoară în toată regula. Sper să fie fericită, să aibă noroc și să nu sufere niciodată.
Într-o bună zi, o voi revedea. Pentru că ea a fost primul meu copil.

Dana Fodor Mateescu- 13 ianuarie 2023