regina mea…
Nu-mi place să calc rufe. Mă apucă pandaliile, mă enervez, nu am răbdare È™i… niciodată, dar absolut niciodată, nu-mi ies hainele cum trebuie.
Dar s-o privesc pe ea, pe mama mea, îmi plăcea la nebunie! Mai ales iarna, când afară troienea zăpada È™i viscolul zdrăngănea cercevelele ferestrelor, de credeam că bate cineva…
În sobă ardea focul, uneori din lemn uscat de brad, și era plăcut, ca-n povești, dar, puneau și cărbune, treabă care mă scotea din minți, pentru că făcea fum în casă și puțea ca-n iad.
Mama călca țoale duminica seara. Se strângeau multe: uniforma mea școalară, a ei, de ceferistă, șorțulețul lui frate-miu, care mergea la grădiniță, fețele de pernă, cearceafurile, pantalonii tatei, batistele. El nu purta cămăși, nici să-l pici cu ceară (sau cu fludor, că tot era electrician vestit!), așa că, la capitolul ăsta, o scutea pe mama de muncă.
ÃŽn casă mirosea a poplin niÈ›el ud, curat ca un crin, È™i a pânză apretată. Până când se încingea fierul de călcat, modern în anii 70, mama punea la pick-up Elena Roizen. „TriÈ™ti È™i negri rămân norii /Hai, Dunărea meaaaa…â€, băga degetele în cana cu apă rece È™i stropea uÈ™or cămaÈ™a azurie de la uniformă. Atingea cu arătătorul talpa ticlăzăului, să vadă dacă frige, È™i se punea pe călcat. Fâșfâș, fâșfâș.
O priveam fascinată, È™i, în acelaÈ™i timp, nedumerită, revoltată: „Cum de avea atâta răbdare? Și de ce? Săptămână de săptămână, acelaÈ™i lucru, pe lângă curățenie, mâncare, piață, slujbă la Gara de Nord, în trei ture, È™i doi copii mici. Cum de nu-i vine să plece undeva? Cum de nu se satură?â€
O întrebam. Ea răspundea greu, era cu gândul departe, departe, atât de departe, că nici nu-l putea ajunge.
Eu insistam: „Maaa-maaaa! Èšie chiar îți place să calci?â€
Mă privea blând È™i, trezită parcă dintr-un vis verde, zicea: „Dani, cine vrei să le calce? Tac-tu? N-are cine. Iar tu eÈ™ti prea mică, te frigi.†Și-È™i vedea de netezit…
Palmele ei erau albe. Degetele fine, rănite pe alocuri de la fier sau de la oalele cu mâncare. Unghiile ovale luceau, date proaspăt cu ojă sidefie. Dansau ca niște balerine, pe deasupra mesei, care scârțâia ca o tâmpită, scârța, scârța, scârți-șa, spre distracția mea, care deja compuneam o melodie.
Afară ningea, ningea, ningea, se întunecase de tot, dar în casă era cald și bine.
Discul cu Elena Roizen se terminase pe-o parte, și mama mă ruga să-l schimb.
Atunci, pentru că era prea liniște în casă, și simțeam nevoia teribilă să fac o mică prostie, îi schimbam turația, și, în loc de 33, îl punam pe 45, unde se auzea biata interpretă cântând repede-repede, cu o vocică de veveriță (le mai știți pe Chip și Dale?).
Mama se încrunta È™i striga: „Dani! Nu fi obraznică!â€
Râdeam cu gura până la ceafă și reparam greșeala imediat. Mama suspina și scotea fierul din priză. În lumina chioară a lustrei modeste, mama era o regină iertătoare cu două mirese în loc de mâini.
Dana Fodor Mateescu, 21 martie 2023
Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Nu e obligatoriu. Nu cerÈ™esc! 🙂
Mulțumesc!
adrichinezu
O poveste…de poveste.. ca, „daca n-ar fi, nu s-ar mai povesti”! 🙂 Dupa mine, in topul emotiilor create de povesti, cu siguanta, cele despre mama, troneaza de cand lumea! Si ale tale, nu fac exceptie! Da, imaginea pe care ai creat-o este chiar, ” Regina”! Fiecare dintre noi, am avut sau mai avem o Regina pe care o pastram in suflet, vie si nevatamata! 🤗â¤ï¸
Si, asa cum faci de obicei, m-ai zgandarit! Ca, numa’ d’asta stii sa faci! 🙂 Nimeni nu se pricepe mai bine decat o faci tu! 😂
Si pe mine ma trimetea mama sa-i aduc rufele de pe sarma ( stateam la etaj, intr-o casa veche a CFR-ului, in zona Pieptanari, cu limbric de curte, dar era… si tanjesc de-o viata dupa ea…) Aveam o scara imbarligata, cu „ace de par”, pe a carei balustrada de lemn, ma coboram ades, jupuindu-mi aproape toti pantalonii… ( mama, cocheta cu croitoria destul de maiastru, fusese de domnisoara, agajata la „Apaca” Barlad, ma dojenea oleaca si trecea la masina de cusut, aproape saptamanal, nu de alta dar aveam de grija sa nu-si „piarda” dexteritatea 🙂 🙂 🙂 ) Insa, Adi-„vijelie”, la urcare, lua cate doua trepte, sa faca muschiuleti la ciolanele… Asta am facut de cateva ori si cu rufele inghetate in brate, ceea ce n-a fost o idee prea buna…pentru ca ma impidicam in ele si pana sus, ajungeau deja calcate. Am zis s-o mai scutesc pe mama sa-si mai opareasca mainile la manopera cu pricina… Dupa doua-trei experinte de genul asta, mama mi-a retezat placerea asta divina, sa vin cu „manechinii” in brate… pentru a nu le mai baga inca o data la spalat. Eh, nu-i nu’i nica, mi-am zis! O sa stau langa mama si o sa ma uit cum calca! Si asa am facut! Am simtit exact ca tine, acele mirosuri inconfundabile ale rufelor tepene, ale aburului degajat din ele in timpul calcarii… Numai ca, intr-o buna zi, mi-am bagat nasul in oala altuia si am pus fierul pe paturica de pe masa de calcat, exact cu talpa. Pana s-a intors mama de la bucatarie cu gustarea de la ora 11 ( o felie de paine neagra intinsa cu untura de porc taiat in Ajun si presarata cu sare) taman bine, talpa si-a lasat amprenta adanca in cearsaful protector al paturicii fine… Am comis-o! Am mancat cu sughituri, dar n-am plecat de-acolo, nu se cadea s-o las pe mama asa de suparata… In alta zi de calcat, tot „supraveghetor” fiind, am facut-o si mai lata. Cand mama a facut o pauza de la „naduf”, a scost fierul din priza (d’aia plata din ebonita, fara fite si cam sleampata, din cauza fierului de calcat ( ce avea un consum considerabil) , avea gaurile largite. Bineinteles ca am catadicsit sa ma joc cu doua andrele ce erau prin prejama.. cand s-o bag si pe a doua in celalta gaura, m-am simtit luat de ceafa precum fac animalutele cand vor sa-si protejeze puii, insotit de un chiot inspaimantator… Am scapat si de data asta… Si, vorba ta, Danuto, cum sa nu spui ca mama, e o „Regina iertatoare”? Numai tu esti de vina, ca m-ai zgandarit, asa ca, suporta-ma! â¤ï¸â¤ï¸â¤ï¸
Dana Fodor Mateescu
Doamne, ce frumos ai scris! Știu zona aia din Pieptănari, doar că mi se pune un ghem în stomac când mă gândesc, pentru că ACOLO era să mor, È™tii povestea cu hăndrălăii care mi-au vrut răul. 🙁 Of, mamele noastre! Apropo de priză! Eu am băgat un cui într-una. Aveam vreo È™ase ani È™i mă credeam cea mai tare din parcare! Tata m-a avertizat: „Astâmpără-te, că te curentezi!†AÈ™i! Crezi că l-am ascultat? Privindu-l sfidător, cu ochii mei de căprioară tembelă, am luat cuiul È™i…sssssssssssssssssssssjjjjjjsjsjsjsjsjssjsjsjsjssss!!!, l-am înfipt în priză. De față cu ei, cu amândoi! Mama? Să leÈ™ine! Eu? AÈ™a de fain m-am electrocutat, mtulai!, că am crezut că aia e ultima zi din vieÈ›ilica mea. Efectiv curentul m-a muÈ™cat ca un È™arpe de mânuÈ›a dreaptă, până la gât… Am urlat! Mama s-a repezit să mă bată, dar tata a oprit-o. „Las-o! Nu mai bagă ea cuie în priză câte zile o avea!â€. Și aÈ™a a fost! Pam-pam! 🙂
adrichinezu
Pffff!🤦ðŸ»â€â™‚ï¸Inteleg ca eu, baiet fiind, ma incercau chestiunile tehnice…dar, tu Danuto? De ce, tot la d’astea te inghesuiai? Pai, daca vrei sa stii, eu, la sase ani, ma jucam si ma intelegeam cu fetitele, mai abitir decat cu „golanasii de carier” (ei, asi, golanasi!)🤣🤣🤣 Ne adunam in curte, la Bianca Ionescu ( banuiesc ca acest nume, iti spune ceva, despre un domeniu muzical de exceptie) ce statea cu doua strazi mai incolo de mine si ce crezi ca faceam? Eram cam zece de toti, doi baieti si restul fete de varste relativ apropiate, dar, caractere pestrite… si improvizam din rufele maica-sii, insirate pe sarma, (in special din cearsafurile colorate)🤦ðŸ»â€â™‚ï¸, o scena! Ne imparteam in doua echipe, un baiat si patru fete, facand pe rand, cand pe actorii, cand pe spectatorii, improvizand texte inspirate din povestile pe care le cunosteam, fie recitam cate o poezie cunoscuta …(care nu era patriotica de niciun fel), ba, chiar, improvizand-o pe loc… parol! 😂 ( era absolut provocator sa faci asta, la varsta aia) Si mai distractiv era cand puneam de cate o sceneta cu regie si scenariu ad-hoc, in care mai faceam si alte nazdravanii cum ar fi controlul medical, de-a mama si de-a tata, scene mai deocheate din filmele „americane”, vazute pe furis… Trebuie sa recunosc ca nu ma fastaceam mai deloc, 🤪in ciuda faptului ca timiditatea m-a urmarit toata viata, inclusiv acum, cand parul brunet si des e amintire…da’, cand era sa faca fata „primul pas”, parca e alta mancarica de peste!🤷â€â™‚ï¸ðŸ˜ƒ Totul se lasa cu aplauze frenetice din partea spectatorilor, care trezeau babele si mosii ce se culcau odata cu gainile… caci, am omis sa-ti spun ca mai toate spectacolele incepeau la amurg si se terminau pe la 9 seara, cand mai venea cate un parinte disperat la poarta Biancai, sa ne ia p’acasa… Eh, ce putea fi mai frumos, in lumina chioara a unui bec atarnand ca blegu’, de polatra gospodariei si se chinuia sa lumineze pana in fundul curtii, pe post de reflector? Ei, bine, tocmai cearsafurile mamei Biancai, ce glisau majestuos pe sarma de rufe, si lumina ce cadea pe ele, crea acea atmosfera magica a lumii artistice la care jinduia toata suflarea… Tare as fi vrut sa privesc, in acele timpuri, prin prisma unui parinte ce sta ptitit undeva, intr-o loja si admirandu-si odraslele de ce sunt in stare… Daca tu, Muchi, ai fost curioasa cum e sa te curentezi , eu am fost curios cum se croseteaza, tricoteaza, cum se coase la masina.. dar pana la urma, aceste curozitati au trecut in categoria „cultura generala”… Te pup, „curentata mica!”🤣😘🤗â¤ï¸
Dana Fodor Mateescu
Da, o È™tiu pe Biana Ionescu, cum să nu? 🙂 Și ca să-È›i răspund la întrebarea de la începutul comentariului tău: ai uitat că tata era electrician? Mdeci, eram la corent cu toate. 😉 Bine, el nu băga cuie-n priză, dar avea treabă cu electricitatea mereu. Te pup È™i eu!
anageorgescu63
Această poveste este un strigăt de dor de mama , de iubire de mamă , de respect pentru mama dumneavoastră ! Felicitări !
Dana Fodor Mateescu
Da. Mi-e dor de ea! <3